În spiritul adevărului

 

Cum am spus şi în ziua de 9 februarie 1990, atitudinea şi părerile subsemnatului Előd Kincses sunt denaturat prezentate opiniei publice româneşti.

În articolul „Nu maşinaţiuni ci adevăr” se arată că, „lideri elevi, secondaţi de părinţi, îi impun, în data de 30 ianuarie 1990, în mod intransigent, domnului Előd Kincses, reprezentant al FSN judeţean Mureş, să obţină necondiţionat de la organele centrale, decizia imediată, sub deviza „Itt es most” (Aici şi acum)”.

Aşa cum nu am cedat presiunilor la data de 9 februarie 1990, tot aşa am refuzat să abdic de la principiile mele şi la data de 30 ianuarie 1990, când am refuzat categoric să acţionez pentru separarea imediată a celor două secţii de la Liceul „Bolyai”.

Am făcut acest lucru în ciuda faptului că un părinte mai înfierbântat m-a făcut şi „trădător de neam”.

Faptul că nu am cedat presiunilor, se poate dovedi cu înregistrări video şi pe bandă magnetică.

De fapt, comunicatul de presă apărut în urma discuţiilor acolo purtate, discuţii care s-au soldat cu suspendarea grevei elevilor Liceului „Bolyai”, denotă că, la data respectivă, s-a luat decizia de a se relua dialogul cu reprezentanţii Liceului „Papiu Ilarian” (...). Cum am spus, nici acest articol nu a fost acceptat spre publicare.

Acestor atacuri (şi refuzuri) nu prea încurajatoare li s-a alăturat şi avertismentul lui Király Károly, care - în curtea casei sale - m-a întrebat într-o zi, pe la jumătatea lui februarie, dacă am paşaport. I-am răspuns că da, iar el a remarcat că se prea poate să am nevoie de paşaport şi a adăugat: Sütő şi cu tine aveţi mare grijă de voi, nu ieşiţi neînsoţiţi, îngrijiţi-vă de paza personală şi contaţi pe faptul că eventual va fi nevoie să fugiţi. Şi a încheiat, comunicându-mi că anumite cercuri ale conducerii, în loc să încerce a-i neutraliza pe semănătorii de ură, tocmai dimpotrivă, îi încurajează şi-i susţin.

După această manifestaţie paşnică, văzând că chestiunea Liceului „Bolyai” a ajuns într-un punct mort maghiarii din Tîrgu-Mureş au adoptat poziţia expectativei.

Insă, presa locală şi centrală publicau mereu articole instigatoare şi aveau nevoie de noi muniţii: scormonirea vechilor „păcate” nu i se mai părea suficientă.