Prefaţă la ediţia în limba engleză

 

Ediţia în limba engleză a acestei cărţi, pare să apară în cel mai nepotrivit moment posibil. Atunci, când toată lumea stă cu ochii pe tragedia din Iugoslavia, unde mor mii de oameni.

Faţă de această tragedie, această carte descrie un eveniment de o semnificaţie mai redusă, petrecută în Tîrgu-Mureş, un oraş transilvănean din România, în martie 1990, la trei luni după Revoluţia care a răsturnat regimul Ceauşescu. Furia populaţiei române se îndrepta atunci împotriva comunităţii maghiare. Cinci oameni au fost ucişi pe străzi. Acestea s-au întâmplat cu ani în urmă, la ce bun să ne ocupăm de această poveste întunecată? Există mai multe motive. Ignorând crimele ce se comit în fostele republici ale Uniunii Sovietice, începute în est încă dinaintea răsturnării comunismului şi care vor continua necontenit şi în viitor, episodul descris în această carte a fost primul avertisment: eliberarea de sub comunism nu ne eliberează de vechile duşmănii ci, dimpotrivă, provoacă o revenire a lor.

Pogromul de la Tîrgu-Mureş a fost „primul sânge” în regimurile post comuniste est europene. Aici, în decurs de trei luni, eliberarea s-a transformat în pogrom. Spre norocul nostru, Előd Kincses, avocatul cu o clară viziune, unul dintre personajele principale, dar şi martor al evenimentelor, a reuşit să devină cronicarul modului în care forţele ascunse în adâncul răutăţilor s-au implicat în aceste evenimente.

Cartea înseamnă, totuşi, mult mai mult decât o poveste cu morală: dimpotrivă, prin descrierea obiectivă a ticăloşeniilor, este în acelaşi timp înspăimântătoare şi încântătoare. Călbeaza descrisă în plină activitate influenţează, în continuare, viaţa comunităţilor din această parte a Europei. Situaţia devine din ce în ce mai periculoasă. In Slovacia, aflată pe calea de a deveni independentă, trăiesc 600.000 de maghiari, puţin peste o zecime din populaţie. Toate semnele arată că slovacii nu privesc cu înţelegere aspiraţiile maghiarilor de a-şi afirma drepturile minoritare. La fel, sunt ameninţaţi cei 450.000 de maghiari care trăiesc în nordul Serbiei, în Voivodina, de acel scenariu al puterii sârbe, care distruge fostele republici ale Iugoslaviei. Nu este o speculaţie să afirmăm că, pentru a interveni în protejarea minorităţilor maghiare, Guvernul ungar poate să intre în conflict cu conducătorii Slovaciei şi Serbiei.

După evenimentele descrise în această carte, situaţia maghiarimii din România s-a deteriorat. România este de două ori mai mare decât Ungaria, care, în aceste condiţii, e greu de închipuit ce ar putea întreprinde în sprijinul celor două milioane de maghiari din Transilvania. Cu toate că o alternativă militară nu prea are şanse să rezolve problema, trebuie s-o spunem sincer: modul în care România se comportă cu minoritatea maghiară, face ca tensiunile să crească în această regiune instabilă a Europei. După cum ştim, evenimentele din Balcani au declanşat deja un război mondial. Chiar dacă este prea puţin probabil ca problemele acestei regiuni să declanşeze un nou conflict de proporţii, nu strică să înţelegem ce se ascunde în spatele unor erori politice ale Europei, celei mai grave până în prezent.

Acum trei ani, cei mai clarvăzători oameni ar fi spus probabil că nu vor ajunge să devină martori în viaţă la anularea Pactului din 1945 de la Ialta, care stabileşte modul de soluţionare a situaţiei de după război. Astăzi, Ialta nu mai există. Părea de două ori mai puţin probabil ca Pactul de pace din 1919 de la Versailles să fie anulat. Iar acum, două dintre creaturile acestuia, Iugoslavia şi Cehoslovacia, au fost condamnate la autodesfiinţare. Oare România, cea de-a treia creatură de la Versailles, va avea destulă voinţă pentru a se proteja de divizarea interioară, dar, în acelaşi timp, de a-şi merita locul în Casa Europei? In baza dovezilor acestei cărţi, ajungem la concluzia că, în această chestiune, decizia finală a Curţii de Juraţi se lasă încă aşteptată.

Cu Előd Kincses m-am întâlnit prima oară în februarie 1990, chiar la mijlocul perioadei pe care a descris-o în această carte. La şase săptămâni după revoluţia care l-a răsturnat pe Ceauşescu, în care Kincses a avut partea lui, şi la şase săptămâni înaintea pogromului de la Tîrgu-Mureş, oraşul natal al lui Kincses, pogrom după care a fost nevoit să se refugieze în exil. Au fost trei luni de metamorfoză, de transformare a euforiei în josnicie. Intâmplător, am realizat câteva interviuri cu mai multe personalităţi importante, care, ulterior, au devenit personajele acestei cărţi. Printre ele s-a aflat Kincses, unul din noii conducători ai administraţiei judeţene. Ca reporter, aveam sarcina de a urmări evoluţia Transilvaniei după răsturnarea lui Ceauşescu. Intrebarea specifică, care s-a ridicat imediat a fost aceea că oare de ce vorbeşte toată lumea despre posibilitatea ciocnirilor violente între români şi maghiari, când nu de mult, au fost învingătorii comuni ai luptei împotriva lui Ceauşescu? Despre personajele acestei cărţi mi-am notat următoarele date autobiografice:

Kincses. Conducător maghiar în noua administraţie judeţeană de după revoluţie. Un personaj jovial, amabil. Plin de entuziasm în privinţa reintroducerii învăţământului în limba maghiară.

Enache. Intelectual român local, a militat pentru dreptul maghiarilor la învăţământ propriu, fapt pentru care, în nenumărate rânduri, a fost ameninţată cu moartea. O femeie modestă, cu o amplă tristeţe şi hărţuită. Frumuşică.

Judea. Colonel, conducător în noul consiliu orăşenesc. Aparent nepărtinitor. Linguşitor, servil, transpiră intens. Judea nu recunoaşte că ar fi declarat: Enache ar merita să moară pentru ceea ce a spus în interesul maghiarilor.

Ceontea. Liderul mişcării române ultranaţionaliste locale „Vatra Românească”. Urăşte maghiarii. Este înfricoşător, foarte violent. Mai rău ca fasciştii.

Cu aceste note, nu mă aştept să fiu considerat un om cu minte ageră. Dimpotrivă, aceste calităţi erau şi sunt şi astăzi evidente pentru oricine care are ochi, urechi şi nas. Dacă privim înapoi, evenimentele celor trei luni s-au transformat în tragedie. În special, revolta maghiarilor din Transilvania împotriva duşmanului comun, Ceauşescu. Revolta care a dus la răsturnarea acestui duşman şi împăcarea cu comunitatea română. A sosit ceasul fericirii şi fraternităţii eterne. In clipa aceea, această mişcare se trezeşte faţă-n faţă cu noul (sau vechiul, adevăratul) duşman, care distruge speranţele revoluţiei, îndepărtează cele două comunităţi, atacă, ucide şi împrăştie acei oameni adevăraţi care au fost primii militanţi pentru răsturnarea lui Ceauşescu. Limitele în timp ale acestei tragedii grave sunt prea şterse, şocul suferit de cei care au jucat un rol important este prea violent pentru a ne putea forma o imagine completă a evenimentelor petrecute.

În încercarea de a afla realitatea, importanţa şi sensul evenimentelor, trebuie să ne bazăm pe domnul Kincses, pe ceea ce descrie în prezenta carte. In această dramă, Kincses a fost un erou fără nici o şansă. A ajuns în mijlocul evenimentelor datorită celor două roluri pe care nu şi le-a dorit niciodată: a fost avocatul preotului maghiar László Tőkés atunci când acesta s-a împotrivit lui Ceauşescu (această rezistenţă a constituit scânteia Revoluţiei din România) şi, după Revoluţie, a deţinut o funcţie importantă în Consiliul judeţean, funcţie pe care a fost nevoit să-şi o asume datorită reputaţiei obţinute ca apărător al lui Tőkés. Nimeni nu are dreptul să judece atitudinea sau pregătirea pentru această funcţie a avocatului din provincie cu o reputaţie impecabilă. A jucat cu maxim profesionalism în această partidă, în care niciodată nu ştia când şi cum se amestecă cărţile împotriva lui şi a poporului său.

Cartea lui Kincses este uneori frustrantă. Nu pentru că întâmplarea ar fi frustrantă, această expresie poate nu este cea mai potrivită, ci din cauza modului de comunicare, în care autorul e consecvent. După cum mărturiseşte: nu este politician sau autorul unor polemici, ci jurist. Faptul că este jurist, adept al veracităţii dovezilor, nu se manifestă doar în ceea ce spune, ci în egală măsură în ceea ce refuză să spună. Varianta originală maghiară a acestei cărţi a fost scrisă la sfârşitul verii anului 1990. Pe vremea aceea, Kincses, ca şi alţii, şi-a dat seama cu greu de adevărata logică a evenimentelor ce se derulau în România de după Revoluţie, cu toate că, primele semne chinuitoare ale suspiciunilor se regăsesc pe parcursul întregii cărţi.

Desigur, astăzi, atât Kincses, cât şi alţii, şi-au dat seama cât de neputincios era sistemul postrevoluţionar al lui Iliescu în ceea ce priveşte realizarea reformei şi capabil de orice compromisuri, pentru a se menţine la putere. Probabil, dacă se apuca mai târziu, Kincses scria o carte diferită. Cu toate acestea, nu a fost dispus să-şi revizuiască semnificativ mărturiile originale deoarece, argumentează, asta ar însemna înţelepciune „post festam”. Nu e onoare de cercetaş: în România de azi (ca şi cea odinioară) credibilitatea constituie o armă politică atât pentru un jurist, cât pentru oricine. Kincses nu a vrut ca duşmanii să-l poată acuza că, ulterior, ar fi retuşat faptele şi motivele sale (sau ale altora). Este adevărat: ne aflam doar la pregătirea ediţiei în limba engleză când Kincses mi-a povestit cum a murit un român la Tîrgu-Mureş  în noaptea de 20 martie 1990. Moartea acestui om a fost şi este folosită de naţionaliştii români în scopuri propagandistice, cu toate că, a fost evident că a devenit victima neatenţiei şoferului care l-a transportat la faţa locului pogromului. Insă, cum afirma Kincses, când a redactat prima ediţie, cea în limba maghiară, cu toate că ştia adevărul, nu voia să menţioneze nimic ce preceda raportul medicului legist. (Citiţi: „Ca purtător de cuvânt responsabil al maghiarilor, până la primirea raportului oficial, nu vreau să fac nici o afirmaţie despre moartea acestui om, ce ar putea fi răstălmăcită şi folosită ca o dovadă a neadevărurilor spuse de mine, sau folosită în alt mod împotriva noastră”).

Omul dintr-o ţară occidentală înţelege greu această atmosferă de continuu autocontrol şi renunţare în care maghiarii din Transilvania sunt nevoiţi să trăiască. Tot aşa de greu înţelege cum este posibil ca, în procedurile juridice, abuzurile şi neglijenţele din partea statului să se regăsească într-o măsură atât de mare, care permite, ba chiar încurajează, formarea acestor situaţii. Aşa cum scria Kincses în anul 1990, făptuitorii crimelor despre care a relatat niciodată nu au fost traşi la răspundere. Dacă această atmosferă nu se schimbă, nici nu vor fi. Este adevărat: Kincses este cel care a fost acuzat de faptele descrise aici. După ce la sfârşitul lui martie 1990 a fugit din România, a aflat că este cercetat de organele de „drept”. A fost dificil ca să afle oficial, dacă împotriva lui a fost emis mandat de arestare, iar dacă există, ce conţine actul de acuzare. Insă, a devenit evident că, dacă Kincses se întorcea în oraşul său natal la doi ani după evenimentele violente, era arestat şi acuzat de „instigare la omor” (acuzaţia originală era „instigare la genocid”). Pentru omul din Occident este, de asemenea, greu de crezut că, cel mai iritant motiv (pretins), care a dus la pogromul de la Tîrgu-Mureş, l-a constituit demonstraţia maghiarilor pentru reînfiinţarea învăţământului în limba maternă (asigurată în anii anteriori).

Tot atât de greu este să înţeleagă sau să ţină cont de frivolitatea suspiciunilor pe care anumiţi români le au vizavi de aspiraţiile maghiarilor din Transilvania. Dacă cineva s-ar apropia de un maghiar din Transilvania şi l-ar întreba în secret dacă crede că i-ar merge mai bine dacă prin pactul de la Versailles, Transilvania maghiară nu i-ar fi revenit României, probabil ar răspunde afirmativ. Este un răspuns destul de cinstit: întrebaţi un irlandez despre Ulster. Totuşi, ar fi complet ireal ca cineva să creadă că, după Revoluţie, în maghiarimea târgumureşeană ar fi existat o voinţă coerentă de a acţiona pentru reunirea teritoriilor pierdute cu Ungaria. Sigur că nu, cum putea să existe? Acest fapt nu a fost acceptat însă de acei români care, în lunile ce au urmat Revoluţiei, au năvălit în „Vatra Românească”, călcându-se unii pe alţii. Ei au hotărât, deja, să creadă oricum în complot. Ei au decis să considere aspiraţiile maghiarilor pentru învăţământul în limba maternă ca un prim pas ale revendicărilor ce vizează ruperea Transilvaniei de statul român. Kincses nu poate fi atât de apolitic să afirme acest lucru, dar este înspăimântătoare perceperea acelei atmosfere nevrotice de pericol cultural, intelectual şi etnic, cu care reacţionarii şi extremiştii români răspund la aspiraţiile maghiare.

Activitatea organizaţiei „Vatra Românească”, ca un fir, înteţeşte întreaga carte. Pe acea vreme, Vatra se autodenumea organizaţie culturală, care are ca scop apărerea intereselor româneşti în acele vremuri tulburi. Această organizaţie o putem defini, cu mare bunăvoinţă, un complot care otrăveşte sufletele şi care se foloseşte de simţul cel mai adânc de pericol al românilor.

Intrebarea la care nu se găseşte răspuns ar fi, deci: cine trage sforile şi ce cuprinde scenariul? In zilele noastre, Vatra se dezvoltă. Complotiştii, cei care au organizat pogromul, rămân în libertate. Autorităţile care au dat „carte blanche” scenariilor lor, nu au fost nici ele trase la răspundere niciodată. Kincses nu doreşte însă să supraaprecieze rolul Vetrei în aceste evenimente. Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie luată în seamă existenţa unor legături directe printre alte forţe. În prezent, Kincses este de acord cu cei care susţin că pogromul de la Tîrgu-Mureş a fost organizat de o unitate specială a Securităţi, sub conducerea unui colonel securist. De asemenea, crede că tot această unitate specială a organizat în iunie 1990 deplasarea minerilor la Bucureşti. In cursul mineriadei, mai mulţi demonstranţi care protestau împotriva Guvernului, au fost agresaţi. Presa română de opoziţie a afirmat că răspunderea pentru acţiunile destructive ale minerilor aparţine Unităţii Speciale nr. 02105 a Ministerului de Interne, unitate condusă de acelaşi colonel Cristescu.

În exil, una din preocupările preferate ale lui Kincses era răsfoirea unui vechi exemplar al Codului Penal al lui Ceauşescu. Pe spatele unui plic, întocmeşte o listă: câte acuzaţii le-ar putea aduce organizatorilor pogromului de la Tîrgu-Mureş. Articole şi alineate. Tot timpul, jurist. Cu siguranţă, suferă: în privinţa perspectivelor sale, cât şi ale României, această preocupare pare a fi complet inutilă.

 

Septembrie 1992

Christopher Keeling