După pogromul de la Tîrgu Mures

 

Faptul că atacurile împotriva populaţiei maghiare din Tîrgu-Mureş au fost dinainte plănuite, rezultă şi dintr-un interviu dat emisiunii maghiare a Televiziunii Române. Este vorba de Mihai Cofariu, din Ibăneşti, rănit şi el în cursul evenimentelor de la Tîrgu-Mureş, fapt pentru care a binemeritat de vizita personală din partea lui Iliescu. Ceea ce, nu l-a ajutat pare-se prea mult, căci l-a luat gura pe dinainte şi, în menţionatul interviu, a recunoscut că la slujba de duminică li s-a spus oamenilor că, îndată ce se vor bate clopotele în dungă, trebuie să plece la Tîrgu-Mureş să facă ordine, să-i înveţe minte pe unguri. Declaraţia există, şi nu necesită nici un comentariu. Poate doar atât că, potrivit comenzii nr. 1008, „Vatra Românească” a avut grijă să asigure încă din 15 martie (din vreme deci) autovehiculele necesare transportării agresorilor români înarmaţi.

După 6 dimineaţa, m-am dus acasă, dornic de câteva ore de somn, şi am aflat că locuinţa mea fusese păzită toată noaptea de tineri maghiari.

Înainte de a mă întoarce la sediu, am istorisit, în limba română, într-un interviu video de o jumătate de oră, ce se întâmplase la Tîrgu-Mureş.

Bineînţeles, Televiziunea Română nu a dat publicităţii nici până astăzi acest interviu.

Însoţit de trei tineri, am încercat să intru în sediul CPUN, după ora 9 dimineaţa.

Un subofiţer de miliţie (poliţie?) l-a legitimat pe unul dintre însoţitorii mei, iar mie mi-a spus că n-am ce căuta la sediu, de vreme ce mi-am dat demisia. De altfel, „am mâncat destulă bătaie din pricina dumitale”, a mai adăugat el, cu drăgălăşenia specifică vatriştilor.

M-am întors acasă, dar, în curând, mi s-a cerut, telefonic să merg la sediu, căci conducerea judeţeană CPUN se întruneşte în şedinţă extraordinară.

Le-am istorisit păţania de la poartă, drept care mi s-a trimis o maşină militară, cu pază înarmată corespunzător, ceea ce i-a determinat pe vecini să întrebe dacă era vorba de apărare sau de contrariul.

Tot la fel am circulat spre sediu şi înapoi şi în cele două zile următoare. Fireşte, nu dormeam acasă, ci într-o locuinţă conspirativă, în casa de vizavi, la familia Brassai. Din grădina casei lor există ieşiri în trei direcţii.

În legătură cu acest fapt m-a întrebat Patrick Claude, reporter al ziarului „Le Monde” (care ştia că zile în şir, şefii de la „Vatra” au dormit în garnizoană - oare ca să beneficieze de apărare sau ca să dirijeze acţiunile?) dacă eu dorm acasă. I-am răspuns că nu. De ce? m-a întrebat el. Fiindcă m-am certat cu nevastă mea. La care el, zâmbind şmechereşte: Şi când ai să dormi acasă? Când ne-om împăca, dar acum nu la nevastă mă refer, i-am răspuns eu.

La 21 martie, CPUN a lansat un apel către populaţia oraşului, cerându-i să încheie manifestaţiile la ora 15 şi să plece acasă. Drept rezultat al unei îndelungate munci de convingere, maghiarii au respectat termenul, dar românii au continuat să manifeste, extrem de agresiv, încă zile în şir. După-amiază, a sosit delegaţia guvernamentală, începându-şi tratativele „pe pipăite”. Scriitorul român Augustin Buzura din Cluj, cu legături politice îndoielnice,  le-a dat o mână de ajutor în sensul că a cerut „Vetrei Româneşti” să binevoiască a lua loc la masa tratativelor. De altfel, Buzura a fost prezent în sediul CPUN Mureş şi la data de 20, influenţînd  atitudinea vetriştilor.

In dimineaţa zilei de 22, aşezându-mă la biroul meu, am constatat că fusese forţat (în clădirea păzită de armată!). Evident, au căutat documentele „Vetrei”, predate, însă, spre păstrare, lui László Borbély.

L-am anunţat pe Attila Verestóy, membru maghiar al delegaţiei guvernamentale pentru cercetarea evenimentelor de la Tîrgu-Mureş, iar acesta a revenit cu Gelu Voican Voiculescu.

Am stat de vorbă cel puţin 40 de minute cu posesorul celebrei bărbi, expunându-i doleanţele noastre.

L-am întrebat cum de a fost posibil, în ciuda protestelor noastre, ca în ajun, Televiziunea Română să facă o prezentare atât de falsă şi de tendenţioasă? În fond, ce se doreşte? O nouă baie de sânge?

Am apreciat că Televiziunea din Bucureşti a montat spectacolul în aşa fel, încât nu s-a putut înţelege că românii înarmaţi au fost cei ce i-au atacat pe maghiarii lipsiţi de apărare; nu se putea înţelege din aceste secvenţe, cine loveşte pe cine, iar pe de altă parte, faimosul camion se năpustise în treptele bisericii greco-catolice mult mai devreme decât rezulta din film. Secvenţele cu ţăranii români înarmaţi, care stăteau culcaţi pe burtă în camion şi care au sărit apoi din maşină, nici măcar n-au fost prezentate. La fel s-a trecut sub tăcere faptul că, înainte de a încerca să dea peste manifestanţii maghiari, şoferul respectiv condusese cel puţin 300 de metri în zona interzisă (întrucât accesul autocamioanelor este interzis în piaţa centrală!) etc. Şoferul Marin Preda nu l-a călcat mortal „decât” pe Zoltán Kiss, iar dintre agresorii înarmaţi, aflaţi în camion, din cauza izbiturii, Teodor Rusu s-a accidentat atât de grav, încât după câteva zile a decedat. Totuşi, propaganda vatristă îl prezintă drept victimă a... ungurilor.

L-am întrebat pe Gelu Voican Voiculescu de ce nu au fost prezentate înregistrările video din 19 martie împotriva clădirii sediului UDMR, ca să înţeleagă şi românii de ce au protestat maghiarii neînarmaţi.

Am relatat ce se întâmplase în realitate, dar interlocutorul meu credea şi nu prea. Atunci a intervenit profesorul Peter Theil, director al Liceului „J. Haltrich” din Sighişoara, spunând că el este german,  fosilă primară, deoarece a rămas în România şi, specificând că se aflase tot timpul la Tîrgu-Mureş, atestă că relatarea mea corespunde întru totul adevărului. S-au mai amestecat în vorbă alte câteva persoane prezente, iar domnul Theil l-a întrebat pe Gelu Voican: „Vreţi să transformaţi Tîrgu-Mureşul în Beirut? Dacă eu aş fi român, apoi de mult m-aş afla deja în tren ca să vin încoace să-i pun la punct pe maghiari. Căci, după emisiunea de ieri a Televiziunii, naş putea să iau altă decizie!”

Cuvintele lui Peter Theil l-au convins deplin pe Gelu Voican, care s-a purtat apoi corect şi a manifestat obiectivitate în tot cursul discuţiilor. (Mai apoi, „Vatra Românească” l-a ameninţat pe Theil, somându-1 să „nu facă pe grozavul” cu intenţiile lui de a transforma Liceul „J. Haltrich” din Sighişoara în şcoală pur germană, ceea ce ar fi creat un precedent în favoarea Liceului „Bolyai” din Tîrgu-Mureş, aşa că, sub presiunea ameninţărilor, în iunie, Peter Theil s-a refugiat, împreună cu familia sa, în Germania.)

Voican l-a sunat la telefon şi pe Petre Roman, cerându-i categoric să nu se mai prezinte despre Tîrgu-Mureş, decât materialele aprobate în prealabil de către comisia guvernamentală. Din păcate, nu i s-a dat ascultare!

Din cauza secvenţelor târgumureşene măsluite de Televiziunea Română, ne-am luat la harţă cu Dorin Suciu, reporterul lor de la Tîrgu-Mureş. I-am spus că nu e prima porcărie care se comite, deoarece nici emisiunea despre manifestaţiile din februarie nu a făcut-o corect. Suciu ne-a răspuns că el nu este vinovat: cele trei casete complete (6 ore), imprimate din clădirea hotelului Grand, le-a trimis la Bucureşti prin avion, aşa cum erau şi nici nu s-a atins de material.

In schimb, materialul său nu a intrat în emisie; despre cel folosit de Televiziune nu se ştie nici măcar de la cine provine. L-am întrebat dacă pe imprimările sale se vede atacul românesc şi mi-a răspuns cu un da categoric. Acest da explică declaraţia făcută de Răzvan Theodorescu, preşedintele Televiziunii Române, care susţine într-un interviu că cineva (?) a sustras imprimările Televiziunii Române, folosindu-se de forţă (!?). Numai că, în avion, este imposibil să se facă uz de forţă, ştiut fiind că în România fiecare cursă aeriană este păzită cu străşnicie.

Contrar tuturor protestelor mele, atât Markó Béla, vicepreşedintele UDMR Mureş, care în zilele fierbinţi se afla la Budapesta, vicepreşedintele Béres András, László Borbély şi alţii, au început tratative preliminare cu reprezentanţii „Vetrei Româneşti”. Organizaţia judeţeană a CPUN a fost reprezentată de Attila Jakabffy. De la Jakabffy am aflat că vatriştii au protestat împotriva prezenţei mele la discuţiile oficiale ce urmau să înceapă a doua zi. Mi-am dat seama că scopul lor era să dovedească: se poate discuta cu mulţi maghiari, numai cu „incitatorul” Kincses nu. Ca urmare, am insistat să iau parte la discuţiile oficiale. Am fost împotriva tratativelor cu vatriştii,  deoarece prin acestea, celelalte partide politice româneşti (inclusiv cele relativ demo­cra­tice) erau excluse de la rezolvarea paşnică a conflictelor, iar agresorul „Vatra Românească” era tratat ca pe picior de egalitate cu victima. Pe deasupra, susţineau idea greşită cum că adevăraţii apărători ai românilor ar fi vatriştii.

Tratativele UDMR – „Vatra Românească” s-au desfăşurat între două delegaţii de câte 10 persoane şi sunt consemnate în două procese verbale stenografiate.

Cei doi vicepreşedinţi retraşi în ilegalitate (Káli-Király şi Kikeli) n-au participat la dezbateri, preferând în continuare poziţia conspirativă.

Înainte de începerea tratativelor, „Vatra” a protestat împotriva participării mele, dar Gelu Voican Voiculescu (şi fireşte, delegaţia UDMR) au pretins categoric să particip.

În timp ce noi discutam, afară, în faţa hotelului Grand, continua manifestaţia antimaghiară a vatriştilor; Dumitru Pop a avut o interesantă scăpare: la un moment dat a declarat că, încă în ianuarie, îi semnalaseră lui Iliescu despre proiectul maghiar. Ori, preşedintele nostru a vorbit despre „separatism” în emisiunea TV din 25 ianuarie. O altă comunicare a  „Vetrei”, şi mai interesantă în oglinda acţiunii minerilor, desfăşurată în iunie la Bucureşti: minerii ajunseră la 20 martie până la Războieni, dar i-au trimis înapoi. Mărturia lui Petre Burcă, ulterior deputat din partea Partidului Unităţii Naţionale Române, a fost susţinută şi de câţiva martori oculari maghiari: gara din Războieni a fost plină cu mineri înarmaţi până-n dinţi. Deoarece am reuşit să împiedicăm venirea secuilor la Tîrgu-Mureş, organizatorii au fost nevoiţi să-i întoarcă şi pe mineri.

 

În amintitul interviu din Krónika, Formanek Ferenc amintește că, după demiterea sa, s-a întors în orașul său natal, la Tîrgu-Mureș, de unde, în zorii zilei de 19 martie, a plecat la București împreună cu Király Károly. Datorită faptului că Géza Domokos și ceilalți conducători ai UDMR, după evenimentele din 16 martie, din fața farmaciei din Tîrgu-Mureș, au plecat la Budapesta, iar Károly Király nu avea nici o funcție în UDMR, Formanek era singurul vicepreședinte UDMR aflat atunci în București. În această calitate, el a solicitat în 20 martie o audiență la Ion Iliescu, ca să-l informeze despre situație. „În timp ce la Tîrgu-Mureș bătaia era în toi, eu așteptam în anticamera lui Iliescu, dar acesta nu m-a primit!” Și a adăugat că „organizarea minuțioasă a evenimentelor reiese și din faptul că Gelu Voican Voiculescu, cu care am discutat între timp, mi-a spus că a auzit de faptul că trenuri cu mineri sunt în drum spre Tîrgu-Mureș!” Voican Voiculescu, care a participat și la procesul Ceaușeștilor, a vorbit doar despre transportarea minerilor spre Tîrgu-Mureș, dar a tăcut înțelept despre un fapt pe care l-am aflat ulterior, legat de legea restituirilor din 2001, de la un cuplu din Zlatna. M-am dus, împreună cu soția mea, la Zlatna, ca să predăm cererea noastră privitoare la o despăgubire pentru o casă a tatălui ei demolată ilegal. Atunci am aflat, de la familia amintită, că în dimineața de 20 martie, în piața centrală din Zlatna, moți înarmați (!) urcau în autobuze ca să meargă la Tîrgu-Mureș să le dea o lecție ungurilor. Reiese, deci, că după ce noi am oprit venirea la Tîrgu-Mureș a secuilor, Gelu Voican Voiculescu, care în trecut lucrase în Țara Moților, ca geolog, a telefonat la Zlatna, comunicându-le moților să rămână acasă, pentru că la Tîrgu-Mureș nu mai este nevoie de moți care să-i bată pe unguri.

Îi las pe cititori să-și imagineze singuri ce dimensiuni ar fi avut conflictul și câte victime s-ar fi înregistrat, dacă secuii s-ar fi înfruntat cu minerii și cu moții. Oare armata română și poliția ar fi rămas simpli privitori ai evenimentelor? Chiar și acum, după 25 de ani, mă mai oprește câte un odorheian spunându-mi că dacă atunci i-am fi lăsat să intre în Tîrgu-Mureș, acum ar fi liniște. Da, gândesc în asemenea momente, ar fi într-adevăr liniște. Liniștea mormintelor…

Iată deci, cât de clar se văd corelaţiile! Locuitori din Zlatna m-au informat că până şi moţii din Munţii Apuseni au fost montaţi să vină la Tîrgu-Mureş.

Am încercat să obţin acordul pentru cercetarea evenimentelor de la Tîrgu-Mureş  de către o comisie internaţională, nici n-au vrut să audă de aşa ceva! Fireşte, voiau să zădărnicească cu orice preţ elucidarea adevărului, iar atitudinea lor se explică pe deplin în funcţie de „soluţiile” penale aplicate mai târziu.

Am izbutit să ajungem la formularea unui comunicat comun, socot eu, punctul cel mai valoros, al doilea, sună astfel:

„2. Reprezentanţii UDMR au declarat că populaţia maghiară este loială faţă de integritatea teritorială a României, iar UDMR nu intenţionează şi n-a intenţionat să dezlipească Transilvania din întregul ţării.

Uniunea Vatra Românească a luat act de acest punct de vedere al UDMR şi va informa opinia publică românească în acest sens.”

Socot că acest text ar fi trebuit fluturat necontenit în faţa ochilor „Vetrei Româneşti”, pretinzându-i-se, pe temeiul cuvântului dat, să desfăşoare o propagandă axată pe această direcţie. Deci: oamenii de cultură obişnuiesc să se ţină de cuvânt.

A doua zi, la 23 martie, a fost reales Comitetul executiv municipal şi judeţean CPUN Un tânăr român a propus să se omită din conducere cei 5 români şi 5 maghiari care sunt mai controversaţi. Figuram şi eu pe această listă, în fruntea căreia se afla Károly Király (de altfel, demisionat de bună voie din demnitatea de preşedinte al judeţenei), iar la români, Judea şi Scrieciu.

O singură excepţie s-a făcut, în persoana lui Dumitru Pop. Cu toate că reprezentantul „Vetrei” se afla pe lista nepopularităţii, el a fost menţinut în conducere. Această „soluție” a fost impusă de Attila Verestóy. După demiterea noastră, generalul Scrieciu s-a apropiat de mine, mulţumindu-mi pentru colaborarea corectă. Cu toate acestea, în declarațiile sale de mai târziu, și el m-a înfățișat ca un instigator al ungurilor, mințind că în 19 martie m-am dus la Odorheiu Secuiesc ca să-i aduc pe secui la Tîrgu-Mureș. În schimb, în filmul documentar realizat de Cornel Mihalache și Edit Bereczki (Mă doare capul – Fáj a fejem), generalul a divulgat că, atunci când a sosit la Tîrgu-Mureș, de la baza militară Deveselu (localitate din Oltenia, mult mediatizată azi în întreaga lume), o unitate de parașutiști, comandantul acesteia, colonelul Tabacu, l-a întrebat pe cine trebuie să împuște. Spre norocul meu, spre norocul nostru, Scrieciu i-a răspuns că pe nimeni…

Demiterea mea legală nu m-a supărat câtuşi de puţin. Încă mai de mult, observasem (după cum am remarcat şi în interviul acordat ziarului „Cuvântul Liber”) că prea mult rost nu avea activitatea noastră, cu atât mai mult, cu cât problemele de ordin practic intrau în competenţa primăriilor.

A trebuit să-mi dau seama că, asumându-mi funcţia de vicepreşedinte, o făceam cu încrederea că ţara va putea fi pornită în direcţia democraţiei şi a înfăptuirii egalităţii în drepturi.

Rezultatul este funest: căutăm răspunsuri la atâtea şi atâtea întrebări. In decursul celor două zile, am mai stat de vorbă cu Gelu Voican, iar la un moment dat, el m-a întrebat: de ce te dezavuează ăştia (adică Vatra) în aşa hal, de ce te consideră extremist, dacă cu un intelect ca al tău şi cu o structură psihică aşa cum este a ta, nu se poate să fii extremist?

I-am spus că, probabil, cauza constă în încercările mele de a reacţiona la acţiunile lor, posibil fiind că uneori le-am încurcat socotelile. Altă dată, Voican l-a muştruluit pe maiorul Ţîra, spunându-i că a fost deja avertizat să se lase de instigările făţişe. Şi a adăugat: bagă de seamă, că putem aplica şi alte metode. (Din păcate, n-au dovedit-o nici până astăzi, din contra, a fost avansat la gradul de locotenent colonel...)

I-am mărturisit lui Voican că aş vrea să plec cu el la Bucureşti, spre a relata acolo adevărul. Foarte surprins, a încuviinţat, deşi cam în silă.

Această încuviinţare cu jumătate de gură m-a convins că Bucureştiul nu vrea să audă adevărul; apoi mi-a dat de gândit faptul că, în seara zilei de 23 (în ciuda manifestaţiei vatriste, poate cea mai agresivă din toate, care l-a huiduit până şi pe Gelu Voican), armata a refuzat să mă transporte acasă, sub pretext că ei sunt paraşutişti şi n-au maşină. Caracteristic pentru mentalitatea manifestanţilor români este şi faptul că, în seara de 23, au pretins şi demisia inginerului Zoltán Kolozsváry, ales drept urmaş al meu în aceeaşi zi. Esenţialul pentru ei era să nu existe nici un conducător maghiar. Din păcate, aceste pretenţii vatriste au fost de atunci, rând pe rând, satisfăcute de către conducerea centrală.

A doua zi, în 24 martie, am plecat cu familia la Ditrău, la cumnaţi. Am decis să plecăm, deoarece am primit un telefon de la Katalin Simonffy. M-a avertizat că în emisiunea maghiară din dimineaţa zilei respective va fi difuzat interviul meu dat în limba română în care am expus adevărul despre cele întâmplate. Din păcate, nu ştiu din ce motiv, interviul nu a fost difuzat, astfel că mass media română m-a putut calomnia nestingherit. Colegul jurist János Simon m-a dus cu maşina lui „Dacia 1300”, maşina noastră Skoda am lăsat-o în faţa casei, pe post de momeală. Din informaţiile adunate timp de câteva zile a devenit evident: vor să-mi intenteze un proces preconceput. N-am vrut să păţesc ca revoluţionarii maghiari din 56, care, crezând în dreptatea lor, au rămas în ţară, iar ulterior ştim foarte bine ce soartă cumplită au avut. Ştiind că am dreptate şi sunt nevinovat, am decis să părăsesc ţara cât mai urgent. Am trecut frontiera româno-maghiară la 30 martie 1990, în speranţa că, la apropiatele alegeri din România, voi candida pe lista UDMR şi voi fi ales, iar datorită protecţiei oferite de imunitatea parlamentară, mă voi putea întoarce. UDMR Mureş m-a desemnat cap de listă la senatori, pe poziţia a doua figurând poetul Béla Markó, respectiv actorul István Ferenczy pe locul trei. Legea electorală antidemocratică a permis ca împotriva candidaturii mele, să se depună contestaţie. Tribunalul judeţului Mureş, printr-o decizie ilegală, a dat curs contestaţiei, astfel că, în baza hotărârii din 30 aprilie 1992, împreună cu Smaranda Enache, am fost radiat de pe lista candidaţilor. Recursul împotriva hotărârii a fost redactat de colegul meu, avocatul Sándor Mihály, dar UDMR nu l-a înregistrat. Cu toate că le-am telefonat din Viena că conteste neapărat înscrierea pe listele electorale a lui Radu Ceontea şi dr. Zeno Opriş, conducătorii Vetrei Româneşti, conducerea UDMR din Târgu-Mureş nu a dat curs solicitării mele.

Am fost de părere că, luând în considerare posibilele ecouri internaționale, oficialitățile române vor cumpăni atent dacă e bine să-i lase pe acești domni să candideze sub  masca de democrați, în timp ce pe Smaranda Enache și pe mine ne etichetau drept dușmani ai democrației și intenționau să ne șteargă de pe liste. Ce minunat ar fi arătat în motivarea sentinței considerentul potrivit căruia cei doi corifei ai Vetrei sunt campioni ai democrației „originale” din România, iar noi niște antidemocrați ticăloși.

Semnificativ, dosarul civil nr. 460/1990 nu se găseşte în arhiva Tribunalului Mureş, ci la Parchet.  Potrivit  motivării hotătârii nr. 1/30 aprilie 1990, m-am făcut vinovat de abuz de putere, am instigat pe elevii de la Liceul Bolyai şi pe studenţii maghiari de la UMF din Tg.Mureş la măsuri separatiste, am folosit limba maghiară în locul limbii oficiale ş.a.m.d. Cu această motivare mincinoasă am fost împiedicat în exercitarea dreptului constituțional de a fi ales.

Deoarece nu m-au putut alege senator, nu am căpătat imunitate și astfel s-a întâmplat că eu am devenit primul transfug politic al regimului Iliescu,  un paria care timp de cinci ani și jumătate nu s-a putut întoarce acasă nici măcar la înmormântarea tatălui său. În locul meu a fost trecut în fruntea listei de candidat Béla Markó care, astfel, în locul activității sale de scriitor, și-a putut începe cariera politică.

Din cauza cercetărilor penale declanşate împotriva mea, era vorba de o farsă juridică de toată regula, doar după cinci ani şi jumătate m-am putut întoarce acasă. In ceea ce priveşte revenirea mea, o contribuţie enormă a avut faptul că România a devenit membră a Consiliului Europei. Ca atare, m-am putut adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Morile justiţiei macină încet şi acolo, au trecut peste cinci ani, dar nu s-a stabilit încă data procesului. Dar, asta e o altă poveste.

În cazul meu, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului s-a făcut de râs, deși, cu ajutorul doamnei dr. Márta Fekszi,  mi-am înaintat memoriul în limba franceză, gândind că în felul acesta influența românească va avea mai puțini sorți de izbândă. După mai bine de trei ani de la înregistrarea memoriului mi s-a comunicat că actele inițiale s-au pierdut (!?) și am fost rugat să le înaintez din nou. În memoriul meu m-am referit la faptul că urmărirea mea, care durează de cinci ani, lezează drepturile mele de a fi judecat într-un timp rezonabil, precum și dreptul meu de a trăi în țara mea de baștină. Până la urmă CEDO nu a admis cererea mea, cu explicația că între timp memoriul meu a devenit lipsit de obiect, deoarece acum pot trăi liniștit în orașul meu natal. Această decizie a lezat grav dreptul meu la un proces echitabil, deoarece este de necontestat faptul că urmărirea mea penală a fost nepermis de îndelungată.

 

***

I. În calitate de jurist, nu pot ocoli problema responsabilităţii penale a celor ce au organizat şi plănuit cele două invazii.

Răspunsul este cuprins în articolul 357 C.P., care defineşte infracţiunea de genocid:

Genocidul: Săvârşirea în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre următoarele fapte:

uciderea membrilor colectivităţii sau grupului;

vătămarea gravă a integrităţii  fizice  sau mintale  a membrilor

colectivităţii sau grupului etc. Legea pedepseşte aceste crime cu detenţie pe viaţă şi confiscarea totală a averii sau cu închisoare de la 15 la 20 ani. Esenţialul este înscris în ultimul alineat:

„Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.” Acest text se potriveşte ca o mănuşă persoanelor vinovate pentru organizarea încursiunii asupra Tîrgu-Mureşului.

II. Multă lume mă întreabă dacă conducerea românească ar fi putut împiedica dubla incursiune (şi mai ales pe cea de-a doua).

Fireşte că ar fi putut! În primul rând, dacă aplica rigorile legii organizatorilor şi participanţilor manifestaţiei din 25 ianuarie, când a fost atacat sediul UDMR din Reghin şi s-au proferat lozinci dure împotriva maghiarilor (să bem sânge unguresc etc), atunci invazia de la Tîrgu-Mureş n-ar mai fi putut avea loc. La fel a „neglijat” pedepsirea vinovaţilor şi după pogromul organizat împotriva ţiganilor, la 5 februarie 1990. La 19 martie, nu numai că armata şi poliţia n-au intervenit, dar comandanţii locali ai acestor instituţii, prin prezenţa lor încurajatoare, s-au comportat ca şi complici.

La 20 martie ar fi trebuit postat de-a curmezişul şoselei, între Tîrgu-Mureş şi Reghin, un singur tanc, şi ţăranilor înarmaţi le-ar fi fost imposibil să intre în oraş. Conducerea poliţiei locale a sabotat pur şi simplu ordinul dat în acest sens de către ministrul de interne, generalul Chiţac.

Însuşi ministrul apărării naţionale, general Stănculescu, a recunoscut în interviul acordat emisiunii „Panoráma”, că ştia despre caracterul paşnic al manifestaţiei maghiare, dar, ştiind şi că numărul manifestanţilor era mare, nu s-a gândit (?) că românii aveau să-i atace. Totuşi, foarte multă lume îl avertizase telefonic asupra pericolului iminent al unui atac românesc şi îi ceruse să ordone intervenţia armatei. De ce n-a acţionat generalul Stănculescu (mai ales în 20 martie)?

N-ar fi fost mare lucru! În 21, armata a putut interveni, ba chiar s-au şi popularizat în Occident secvenţele filmate ale acestei intervenţii în sprijinul ordinii! N-avem decât să recapitulăm răspunsul dat de preşedintele Ion Iliescu cardinalului Alexandru Todea: „voi interveni numai la sfârşit”.

III. De ce a avut nevoie conducerea românească de sângeroasele ciocniri interetnice?

1. Datorită lor a putut restaura imediat securitatea, ai cărei lucrători, deveniţi şomeri, şi-au primit integral salariile trei luni la rând, deci, până în 21 martie. (Îmi amintesc că, în ianuarie, propusesem să cedăm clădirea poliţiei, din strada Kogălniceanu, în favoarea reţelei sanitare, pentru ca, după ce clădirea Clinicii stomatologice fusese dărâmată, acestea să-şi poată continua funcţionarea. Adăugasem că poliţia s-ar putea muta în clădirea Securităţii, rămasă goală. Generalul Scrieciu, prim-vicepreşedinte, îmi răspunsese atunci „să mai aşteptăm oleacă în privinţa repartizării clădirilor...”)

2. Evenimentele respective deviau atenţia de la impotenţa economică a guvernului.

3. Era un bun prilej de a folosi problema naţionalităţilor drept măciucă în lupta politică.

4. Procesul de democratizare putea fi oprit şi se putea trece la restaurarea stărilor anterioare.

5. Securiştii au primit salarii începând cu 29 decembrie 1989, timp de trei luni, ca atare, dacă nu-şi demonstrau importanţa, rămâneau fără venit.

6. După apariţia primei ediţii a cărţii mele în limba maghiară, un economist român, ardelean get-beget, mi-a spus că, după părerea dânsului, mai există un considerent: crearea conflictelor etnice din Transilvania poate fi explicată şi prin frica vechiului Regat de o eventuală hegemonie economică transilvană, evident, fără stări tensionale, capitalul străin ar fi preferat Ardealul mai dezvoltat, iar România, din punct de vedere economic, s-ar diviza şi mai mult.

7. Conform părerii exprimate de Smaranda Enache în cotidianul Krónika, dacă n-ar fi existat acest conflict sângeros atunci „românii şi ungurii din Ardeal ar munci la realizarea unor proiecte comune”. Nu este un secret, a adăugat domnia-sa, că „împreună cu intelectualii din Cercul Provincia ne gândim de mai mulţi ani la o Românie în care regiunile – poate după modelul spaniol – ar primi o mai mare autonomie, ceea ce nu înseamnă independenţă, ruperea Transilvaniei din teritoriul României, doar că regiunea ar primi o anume autonomie în  cadrul statului român unitar. Eu cred în realizarea acestei idei. Dar trebuie să recunoaştem că o bună cunoaştere reciprocă e încă departe atât în  rândul românilor, cât şi al maghiarilor ardeleni. Iar fără asta nu putem face nimic, indiferent dacă este sau nu autonomie.”

 

IV. Pentru ce s-a programat pogromul tocmai pentru data respectivă? - ar fi putut fi evitat acesta, dacă maghiarii ar fi făcut o politică mai destoinică?

Campania electorală maghiară a alegeriolor parlamentare din primăvara anului 1990, care a condus la căderea regimului socialist şi vidul de putere generat de plecarea acestora  de la putere era un argument  în privinţa alegerii datei.

Socot că şi situaţia aceasta este o explicaţie pentru faptul că, în ciuda repetatelor provocări româneşti, a infinit repetatei afirmaţii că „ungurii vor să ne ia Ardealul”, ministerul de externe maghiar şi, în general, conducerea politică a Ungariei, aflată pe picior de plecare, nu a reacţionat în nici un fel, sau cel puţin n-a făcut-o în mod public.

Propaganda românească anti-maghiară s-a folosit până şi de cununile ornate (pe baza acordului prealabil al guvernului român) cu panglică roşu-alb-verde, pe care le-a depus Ambasada Ungariei din Bucureşti la Tîrgu-Mureş, stârnind şi pe acest temei o atmosferă antimaghiară.

Greşeala noastră a fost că n-am început, încă din perioada euforiei, atunci, în decembrie 1989, să bombardăm mass-media românească cu materiale menite să modifice imaginea tradiţională a duşmanului maghiar, care s-a format în concepţia românilor. (O singură excepţie în acest domeniu este interviul acordat de Géza Domokos, ziarului „Adevărul”.)

Incontestabil, Televiziunea Română, agenţiile de presă  şi o bună parte din presa scrisă au rămas pe mâna comunisto-fasciştilor, care l-au slujit pe Ceauşescu şi, deci, tranziţia s-ar fi făcut anevoie, însă o propagandă intensivă şi destoinică ar fi fost cert folositoare.

Momentul istoric unic a trecut; se pare că împăcarea româno-maghiară, atât de necesară, nu va putea fi realizată curând.

Mult timp era deosebit de greu ca la Tîrgu-Mureş să trăieşti în calitate de maghiar,  căci acolo, victimele  erau trimise la închisoare în locul vinovaţilor şi  fiind umilite la fiecare pas, pe când vinovaţii erau  glorificaţi drept eroi naţionali şi răsplătiţi cu posturi cât mai grase. Foarte grea este şi situaţia românilor democraţi: agenţii „Vetrei” îi ameninţă şi îi terorizează mereu şi pe ei.

În evoluţia situaţiei din România, o mare răspundere istorică grevează asupra preşedintelui Ion Iliescu şi a premierului Petre Roman. In şedinţa prezidiului CPUN din 20 martie, Iliescu a condamnat acţiunea din 19, comunicând că 17 persoane şi primarii din trei sate româneşti se află în arest preventiv (?).

La rândul său, la conferinţa internaţională de presă din 21 martie 1990, premierul Petre Roman a anunţat arestarea a 38 de persoane, printre care şi doi primari, care au condus atacul sătenilor români asupra sediului UDMR (??)

Noi le-am furnizat informaţii precise şi asupra evenimentelor din 20 martie, dar în loc să rostească adevărul, ei au ales calea inducerii în eroare, cu bună ştiinţă, a opiniei publice româneşti şi internaţionale, compromiţând în continuare posibilităţile convieţuirii paşnice în România şi ale formării unor relaţii româno-maghiare acceptabile.

Dezinformarea a fost susţinută, fără voie, şi de conducerea centrală a UDMR, deoarece după tentativele de pogrom, la 22 martie 1990, a semnat o declaraţie comună cu Partidul Naţional Liberal. Citez o propoziţie: „Pornind de la convingerea că aceste provocări sunt organizate pe deoparte de cei care în ţară se tem că-şi pierd privilegiile garantate de dictatură, pe de altă parte, de acele cercuri reacţionare străine, care, din partea maghiară sunt adepţii iredentismului, iar din partea română a naţionalismului extremist, ne delimităm cu toată convingerea de amândouă”. Ce să spun: cam aşa trebuie asigurată muniţia pentru propaganda română care vântură aşa zisul „pericol maghiar”. Pe deasupra, s-a pus semn de egalitate între răspunderea agresorului şi cea a victimei.

Comportarea  şi responsabilitatea autorităţilor române, a lui Ion Iliescu, Petre Roman, Victor Atanasie Stănculescu şi alţii, evenimentele derulate la București în timpul acestui „martie negru”, au fost prezentate de Pál Szűts, ambasadorul de atunci al Ungariei în  România. (Bukaresti Napló. 1985–1990, începând cu pag. 290, text prescurtat)

 

Spune domnia-sa: Eu m-am implicat în evenimente din momentul în care, în seara de 19 martie, am fost chemat la telefon de Barna Marosi, care mi-a relatat ce se întâmplă la Tîrgu-Mureș. Imediat după convorbirea cu Barna i-am sunat pe fir direct pe primul ministru Miklós Németh, pe ministrul de externe Gyula Horn și pe ministrul forțelor armate Ferenc Kárpáti. Le-am cerut ajutorul. Era clar pentru noi că Sütő trebuie transportat imediat la Budapesta,  dacă există cea mai mică posibilitate pentru aceasta.

Am încercat să iau legătura și cu Ministerul de Externe de la București, dar n-am reușit să vorbesc cu nimeni. Cunoșteam numărul direct al ministrului Stănculescu, l-am sunat și pe el. Nu am putut găsi pe nici unul dintre conducătorii României. Când am primit de la Budapesta  vestea că un avion poate porni spre Tîrgu-Mureș, a trebuit să le comunic să nu mai pornească, pentru că autoritățile române l-au adus pe András la București. Am aflat – după ce întregul personal al ambasadei s-a mobilizat în căutarea oficialilor români – că directorul spitalului militar, unde a fost adus András, este generalul Cafrița. Le-am indicat colaboratorilor mei să-l sune imediat pe general și să-i comunice că mă duc la spital, să-l văd pe András Sütő. Când am ajuns eram deja așteptat la poartă și am fost condus într-un salon unde se aflau Éva, soția lui András, și un medic din Tîrgu-Mureș, dr. István Kerek.

Iliescu și doi generali au sosit de la patul lui Sütő. Iliescu i-a exprimat Evei  regretul pentru cele întâmplate și i-a spus că a vorbit cu Sütő și că respectă dorința familiei de a-l transporta la Budapesta. Iliescu s-a așezat apoi pe un scaun de lângă mine. I-am spus că guvernul maghiar este foarte îngrijorat de evenimentele întâmplate și așteaptă măsuri energice din partea guvernului român, atât în cercetarea evenimentelor, cât și în stoparea vărsărilor de sânge.

Președintele Iliescu a calificat cele întâmplate drept acțiuni extremiste, care, după părerea sa, au urmărit să destabilizeze actuala conducere în preajma alegerilor. A promis că arestările, care au început deja, vor continua pe baza fotografiilor făcute la fața locului. Vor folosi toate mijloacele ce le stau la îndemână pentru a afla cine s-a aflat în spatele tulburărilor. A subliniat că poporul român este interesat în conviețuirea pașnică cu minoritățile naționale. Și-a exprimat regretul pentru cele întâmplate și a declarat că atât el cât și conducerea statului se delimitează de aceste manifestări extremiste. A aruncat vina asupra conducerii locale.

Disculparea lui Ion Iliescu a fost demascată de gen. Ioan Scrieciu care, într-un interviu video din 2010 a relatat că fusese întrebat de Ion Iliescu, dacă nu cumva are nevoie de ajutorul minerilor?! Iată, în afara lui Gelu Voican Voiculescu şi de vetristul Petre Burcă, cea de a treia sursă confirmă faptul că, cu prilejul ţărăniadelor „spontane” Bucureştiul a intenţionat să-şi trimită minerii de pe Valea Jiului  la Tîrgu-Mureş. Potrivit generalului, au mai fost pregătiţi şi câte 500 de suceveni şi vâlceni pentru a interveni cu forţa în oraşul nostru. Aria geografică deosebit de extinsă (a nu se uita Zlatna şi Turda) a intevenţioniştilor gata de plecare infirmă categoric spusele lui Ion Iliescu (şi nu numai), potrivit căruia conflictul din Tîrgu-Mureş a fost local organizat. Este îndeobşte cunoscut faptul că soluţia mineriadelor este o invenţie marca Ion Iliescu!

– Domnule președinte, i-am spus, eu am avut ocazia să constat la Tîrgu-Mureș, cu o săptămână înainte de aceste evenimente, că acolo existau acțiuni antimaghiare, care au premers celor întâmplate ieri. Consider deosebit de grav faptul că în această acțiune intenționată de ațâțare a spiritelor în frunte s-au aflat câțiva ofițeri superiori ai armatei, un maior, un colonel și chiar și un general. Am considerat situația atât de gravă, încât în ziua de 12 martie i-am comunicat acest fapt domnului ministru al apărării, Stănculescu. Și i-am nominalizat pe acei comandanți militari care au ațâțat spiritele.

I-am prezentat exemple care făceau aluzie la un pogrom organizat, apoi i-am cerut cu insistență ca faptele să fie cercetate amănunțit, iar vinovații să fie pedepsiți. În final i-am cerut ajutorul pentru transportarea lui András Sütő în Ungaria. A promis acest lucru.

De marți până vineri a eșuat orice încercare a mea de a stabili un contact cu conducătorii români. După câte știu, în acest răstimp primul ministru Petre Roman i-a trimis un mesaj colegului său Miklós Németh, prin intermediul ambasadei României de la Budapesta. De la Budapesta am fost rugat să fac rost de numărul de telefon privat al lui Petre Roman, deoarece pe numărul oficial cunoscut nu a răspuns. M-am dus personal la Ministerul de Externe, dar nu am primit numărul decât joi.

In această zi am acordat un interviu telefonic ziarului Népszabadság. A apărut a doua zi. Vineri erau deja manifestații în fața ambasadei noastre și, în sfârșit, m-a primit Petre Roman.

Am început cu reproșuri, spunându-i că de marți dimineața solicit să fiu primit de cineva din conducerea română, dar, cu toate insistențele mele, de abia azi dimineața am primit un răspuns. Primul ministru s-a scuzat, mi-a spus că nu a fost anunțat de cererea mea.

Am continuat spunându-i că nu m-am dus să transmit o solicitare venită de acasă, ci ca să-mi exprim propria opinie. Mă pregătisem temeinic pentru această convorbire și mi-am expus, pe puncte, părerea despre situația creată și despre răspunderea guvernului român.

Am luat la rând evenimentele din Tîrgu-Mureș. Cine au fost primii care au folosit forța? În ziua de 20 am stabilit împreună cu domnul președinte Iliescu că este vorba de o mișcare bine organizată a românilor. Domnul Iliescu a folosit termenul de extremiști. Consider că dacă nu ar fi așa, nu m-aș fi întâlnit cu domnia-sa și cu domnul general Vasile Ionel (șeful Marelui Stat Major) la patul lui András Sütő. I-am amintit de mulțimea ațâțată, transportată cu autobuze și camioane, de cei 24 de răniți dintre care 23 sunt maghiari, de cei trei morți dintre care doi sunt maghiari iar al treilea român.

De o bucată de vreme – i-am spus - Vatra Românească ațâță conștient spiritele. Din filmul canadian prezentat de televiziune se vede și se aude clar că vetriștii cer un ștreang pentru László Tőkés.

Și, peste toate acestea, avem declarația guvernului român în care se afirmă că răspunderea pentru cele întâmplate revine Ungariei.

În răspunsul său, primul ministru Petre Roman a subliniat că înțelege îngrijorările pe care le-am exprimat referitor la cele întâmplate și la declarația guvernului român, dar că, în formularea acelei declarații din 21 martie, au intervenit probabil și interese electorale.

În încheiere, ambasadorul a menționat și faptul că au fost mai multe manifestații în  fața ambasadei. Pe conducătorii manifestației studențești i-a invitat în ambasadă, a stat de vorbă cu ei, după care s-au despărțit în deplină pace, mai mult chiar, acești studenți simpatici au aranjat ca Televiziunea Română să realizeze un interviu cu Pál Szűts. Din pură întâmplare (?), interviul nu a fost difuzat pe post… Ambasadorul le-a reproșat autorităților române că, după ce manifestanții au incendiat agenția aviatică maghiară MALÉV, au afirmat că a fost o „autoincendiere”.

Ambasadorul Ungariei s-a referit strict la responsabilitatea acelor conducători la responsabilitatea numai acelor conducători români care au apărut în public,  neavând cunoștință despre rolul lui Virgil Măgureanu. În prezent însă se cunoaște rolul din penumbră jucat de lucrătorii de securitate aflați în „concediu” plătit de trei luni în custodia armatei. Activitatea lor a fost coordonată de primul comandat al Serviciului secret reactivat, Virgil Măgureanu care întreținuse legături strânse și cu Vatra Românească din Tîrgu-Mureș. Repet, martie negru de la Tîrgu-Mureș a condus la acceptarea neclintită a reîntoarcerii securiștilor, dezavuați până atunci de opinia publică română. La început s-a schimbat numai de numirea lor în Serviciul Român de Informații.

 

HU

RO

EN

Martie negru la targu mures
Martie negru la targu mures