Noiembrie 1989

 

Atunci m-a solicitat András Tőkés, profesor de fizică la Liceul „Papiu Ilarian” din Tîrgu-Mureş, fratele mai vârstnic al lui László Tőkés, să-l reprezint pe acesta, prin prezenţa personală, la dez­ba­terea recursului de la Timişoara. A adăugat că nu se va simţi jignit dacă nu voi accepta cazul, dat fiind faptul că nici bine­cunos­cutul coleg de breaslă (Gy. F.), solicitat în numele vecinătăţii, nu a avut curajul să accepte.

Nu zic că nu m-am speriat, dar simţeam că dacă László rezistă atât de eroic, este inadmisibil ca un avocat maghiar să nu-şi asume susţinerea apărării. Căci, implicându-se în proces un avocat român, s-ar fi putut crea următoarea interpretare: ia te uită cât este de izolat Tőkés, dacă maghiarii din România nu se solidarizează cu atitudinea lui! Sunt convins că aceasta ar fi fost interpretarea propagată de Securitate şi de maşinăria propagandistică.

În prima instanţă, întâmpinarea a fost redactată în scris de către colegul meu târgumureşean, Zoltán Cziprián, dar el nu şi-a asumat călătoria la Timişoara în vederea dezbaterii.

Când i-am comunicat colegului Liviu Horga, preşedintele Colegiului de avocaţi al judeţului Mureş, că am redactat recursul cazului Tőkés, confratele m-a întrebat: de ce, când avocatul angajat este Cziprián? La care eu: Cziprián Zoli e bolnav. Iar el: Însă de ce tocmai tu? Fiindcă eu nu sunt bolnav. Unul de la Interne mi-a trimis vorbă, dacă vreau să devin un martir al ungurimii? Nu, eu aş vrea să fiu doar avocat - i-am răspuns, cu strângere de inimă.

Se ţinea neapărat la deconcilierea mea în privinţa călătoriei la Timişoara. Aceasta, pentru că în şedinţa publică foarte multă lume, eventual chiar şi ziarişti şi reporteri de televiziune din străinătate, ar fi putut auzi imensa porcărie juridică şi inumană pregătită împotriva lui László Tőkés.

Până la urmă, Maria Bobu, ministru al justiţiei, a hotărât că, dacă avocatul socoate de cuviinţă, are dreptul să plece la Timişoara.

Nenumăratele hărţuieli m-au adus într-o astfel de stare nervoasă, încât pentru prima dezbatere, din 20 noiembrie, la care am plecat cu maşina noastră, a familiei, sub amicala supraveghere a vecinului meu Titus Gliga, mecanic auto, am uitat să iau cu mine dosarul şi delegaţia avocaţială...

Am avut cunoştinţă despre cele păţite de caderistul şi secretarul organizaţiei de partid de la Fabrica de bere din Reghin, Ferenc Bálint, care cu prilejul spectacolului din capitală, ordonat de Nicolae Ceauşescu  a refuzat să condamne Istoria Transilvaniei, redactată sub conducerea academicianului Béla Köpeczi. După ce nu a dat citire unui text scris de alţii, din „greşeală” a căzut de la etajul şase al hotelului în care era cazat. La înmormântarea supravegheată de securitate nu era admisă deschiderea sicriului cu care fusese trimis acasă.

Numai la Timişoara (după un drum de 400 km) am observat lipsa actelor. Din fericire, soţia mea şi-a dat seama mult mai repede şi m-a urmat cu trenul. Aşa se face că, la 19 noiembrie, urmăream împreună emisiunea de televiziune „Panoráma” de la Budapesta. Sub influenţa secvenţelor despre căderea lui Jivkov, nevastă-mea a pariat cu mine, pe o sticlă de şampanie, că până la Crăciun avea să cadă şi Ceauşescu. (Femeile au oare întotdeauna dreptate?)

La dezbaterea din 17 noiembrie, spre uimirea mea, avocatul român timişorean, angajat în cauză de către Episcopia din Oradea, a cerut amânarea cauzei, pe motiv că n-a avut suficient timp pentru pregătirea apărării.

Eu socot că despre altceva era vorba. Se temeau că  opinia publică va face o legătură între dezbatere şi absenţa Partidului Socialist Muncitoresc Ungar de la Congres: nu voiau să strice sărbătoarea realegerii lui Ceauşescu.

S-a fixat o amânare deosebit de scurtă: pentru 28 noiembrie, când a trebuit să plec din nou la Timişoara. De data aceasta cu trenul, şi însoţit de un prieten din copilărie, János Hegedűs  („Cimbi”), căci, zicea el, dacă eu mi-am asumat apărarea în proces, nici el nu poate lipsi de lângă mine, ca însoţitor şi pază. La dezbaterea aceasta, am făcut cunoştinţă cu nenea István, tatăl, şi cu Edit, soţia lui László Tőkés.

Mi-ar fi plăcut foarte mult să-l întâlnesc şi pe el, dar după prima dezbatere nu îndrăzneam să-l vizitez acasă. La noi, în perioada respectivă, avocatul îşi primea  clientul la birou, nu avea voie să-l caute la domiciliu. Într-un proces ca acesta, era recomnadabil să fii deosebit de prudent. Îmi ziceam că trebuia să mă comport în aşa fel, încât să nu ofer Securităţii temei de atac, să n-o fac să creadă că eu sunt ditamai viteazul pe care, necunoscut fiind pe plan internaţional, e bine să-l strămuţi pe „lumea cealaltă”.

La dezbaterea din 28 noiembrie, avocatul adversarului a obiectat lipsa unei dovezi scrise. Am făcut cunoscut că o voi depune până la data pronunţării deciziei, bucuros în sinea mea, că astfel, am prilejul de a face cunoştinţă cu László Tőkés.

Dezbaterea s-a desfăşurat pe un ton civilizat. Ciudat era numai faptul că un „simplu” caz de evacuare e judecat de Elena Topală, preşedinte al Tribunalului judeţean şi la care era prezent şi procurorul şef adjunct judeţean. (Procurorul Ştefan Pîrvulescu, ca reprezentant al autorităţii tutelare, în loc de a reprezenta interesele copilului minor al familiei Tőkés, a cerut respingerea recursului, deci evacuarea întregii familii, inclusiv a copilului minor şi a soţiei gravide.)

Ieşind din sala de şedinţă, am fost împresurat de numeroşi maghiari vârstnici care m-au întrebat: domnule avocat, de ce nu ne poate fi preot cel ce ne este drag? Era cât pe ce să răspund: tocmai fiindcă vă este... Dar cu gândul la „urechile de serviciu”, m-am mulţumit să zic: vom vedea cum sună hotărârea; poate că se face dreptate. (Avocatul timişorean Mancaş Ramiro Virgil deîndată după dezbatere a raportat în scris Securităţii că în sala de judecată au fost prezenţi un număr relativ mare de enioriaşi care „şi-au manifestat dezabrobarea faţă de  poziţia noastră”.)

Pe ce mă bizuiam? Socoteam că recursul meu îi fusese prezentat Tovarăşului Competent; ştiind probabil de marea popularitate a lui Tőkés, ca şi de interesul cu care presa internaţională urmărea procesul, şi văzând că este vorba de o măsură evident nedreaptă, se va nimeri să spună: recursul acesta trebuie admis. Imediat s-ar fi îmbunătăţit şi creditul internaţional al României, dar puterea aceea nu mai era capabilă să gândească...

La Tőkés ne-am dus patru: Edit, „nenea” István, un tânăr din Dumbrăviţa (Ferenc Holló), care m-a însoţit de ambele daţi ca pază şi apărare, şi eu. Eram foarte atent să văd dacă suntem urmăriţi. N-am observat nimic, ba mai mult, am constatat surprins că, în faţa bisericii reformate (la al cărei parter se află locuinţa parohială), nu era pază. După un complicat şi cu totul aparte semnal de sonerie, am auzit zgomotul drugilor de fier care apărau uşa pe dinăuntru, şi iată-1 pe László Tőkés. Privirea sa de om hăituit contrasta acut cu calmul întregii sale apariţii, şi m-a făcut să-mi dau seama câtă incredibilă dificultate este în a te confrunta atât de făţiş cu puterea paranoică.

Mă exprimam cu foarte multă prudenţă (cât se poate de justificată, după cum a ieşit la iveală în procesul securiştilor de la Timişoara: „urechile de serviciu” ne interceptau, în direct, fiecare vorbuliţă), dar am accentuat că în cazul arestării are dreptul să ceară imediat asistenţa avocatului. Să refuze, deci, de a face orice declaraţie, până când este chemat acolo şi avocatul (aici m-am indicat pe mine însumi, printr-un semn). L-am avertizat apoi, plin de îngrijorare, pe LászlóTőkés, că în cazul respingerii recursului şi, deci, al executării sentinţei, nu trebuie să opună rezistenţă. Aceasta, deoarece faptul de a împiedica executarea sentinţei constituie infracţiune, iar aceasta, la rândul ei, atrage după sine arestarea. Ori, în închisoare se poate întâmpla orice. Spre norocul României şi al Europei, László Tőkés nu s-a conformat acestui sfat avocaţial.

În timp ce stăteam de vorbă, cineva l-a chemat afară din odaie pe László Tőkés, iar după o vreme acesta a revenit cu vestea că miliţia îl ridicase pe Ferenc Holló, cel care îl ajuta la descărcarea unei maşini. Mi-am zis că gluma se îngroaşă şi, tocmai de aceea, am rugat-o pe Edit (cu care am călătorit mai târziu cu trenul până la Războieni, căci se ducea să-și vadă copilul la Dej, iar noi îi făceam „de gardă”) şi pe „nenea” István, să mă conducă până la staţia de tramvai. Pe când ieşeam din locuinţă, se zgâia la noi un miliţian cu o figură nu prea potrivită să-ţi inspire încredere, dar de zis n-a zis nimic. La colţul străzii stătea un ofiţer de miliţie; acesta m-a salutat (pe mine!) cu mâna la chipiu. Aveau discernământ, nu glumă, ştiau perfect: ăsta e avocat, faţă de el trebuie aplicate metode mai perfide decât în cazul lui Holló.

Introducându-mă la tribunal, i-am predat actul cerut secretarei Elena Bungărdean, iar ea l-a prezentat preşedintei. Era vorba de o adresă către episcopul de Oradea, dar fiind scrisă în limba maghiară, mi s-a cerut s-o traduc.

În sală, unde lucram, se mai afla prietenul Cimbi, tânărul Holló (căci îi dăduseră drumul de la miliţie), tatăl său şi, apărut ceva mai târziu, un agent provocator – însă nimeni nu-i spuse omului ceva utilizabil. Mai târziu, la întrebarea mea, tânărul din Dumbrăviţa mi-a istorisit că adepţii lui László Tőkés sunt obişnuiţi cu asemenea vexaţii; aproape că nici nu le mai bagă în seamă.

Elena Bungărdean, având prilejul să stea de vorbă cu mine între patru ochi, şi-a luat angajamentul să mă informeze asupra desfăşurării procesului (fireşte, la telefon, şi fără ca eu să-mi declin identitatea). Săptămâni la rând, de la această doamnă, anonim grefier de tribunal, am aflat ce se întâmplă cu László şi familia sa, precum şi amănuntele asupra începutului procedurii de evacuare, data fixată pentru aceasta etc. Atât de vechi să fie începuturile „Societăţii Timişoara” (ale acestor făclieri ai luptei comune împotriva retro-instaurării, care au făcut faţă foarte de timpuriu puterii reprezentate de Iliescu şi Petre Roman)?

Punctul 8 al Declaraţiei de la Timişoara, privind interdicţia provizorie de participare la viaţa politică al foştilor conducători comunişti şi al securiştilor din păcate nu a putut fi pus în aplicare.

În înspăimântătoarele zile de la Timişoara, nu speram că, în mai puţin de o lună, aveam să pot relata istoricul acestui „simplu” şi mic proces de evacuare, publicându-l în cotidianul „Népújság” (fost „Vörös Zászló”) din Tîrgu-Mureş şi în „Adevărul” (fost „Scânteia”) din Bucureşti. Articolul de mai jos a apărut în primul număr al ziarului rebotezat în „Adevărul” (25-26 decembrie 1989).