Martie 1990

 

În primele zile ale lui martie, pe statuia ecvestră a lui Avram Iancu din Tîrgu-Mureş, a apărut inscripţia LE VED (Jos ia). „Cuvântul Liber” a consacrat evenimentului un vehement articol de protest.

Ştiam că nu trebuie să trecem sub tăcere lucrul acesta.

Din fericire, tocmai trebuia să plec la Bucureşti pentru consfătuirea celor 13 organizaţii minoritare, care avea să aibă loc în Sala Cupolei, la Parlamentul României.

Într-un interviu, realizat acasă la redactorul TV Zoltán Boros, am explicat că persoana cu pricina, care mâzgălise (LE VED – Jos ia – în loc de VEDD LE – ia-o jos), nu cunoaşte topica şi regulile ortografice maghiare, deci nu cunoaşte corect limba maghiară. Am propus să se analizeze vopseaua folosită, întrucât în oraş apăruseră destul de multe inscripţii cu vopsea roşie şi, stabilindu-se de unde provine, ar fi uşor de găsit făptaşul.

Am insistat şi asupra faptului că ar fi bine să urmărim exemplul românilor din Caransebeş care, pe vremea monarhiei Austro-Ungare, l-au ales deputat pe ungurul Lajos Mocsáry, şi s-o alegem pe românca Smaranda Enache.

Deşi interviul meu a fost titrat în limba română, iar argumentele mele erau pur şi simplu de netăgăduit, „Adevărul” a publicat articolul lui G. Giurgiu, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, susţinând că statuia „Craiului munţilor” a fost necinstită de către maghiari.

Mai este nevoie să specific că „Adevărul” n-a publicat nici articolul meu de ripostă?

În forumul minorităţilor, ţinut atunci la Bucureşti, am auzit consternat de la ceilalţi conducători minoritari cât au avut şi ei de suferit de pe urma prigoanei naţionaliste, câtă pierdere de sânge au avut în decursul anilor, şi că şcoli nu au nici ei! Consternarea mea se referea şi la faptul că diversele minorităţi nu ştiau nimic despre suferinţele celorlalţi: dictatura reuşise să izoleze perfect oamenii şi grupurile etnice.

La consfătuire s-a dat publicităţii şi programul excepţional al Forumului Democrat German din România, iar noi, luând act de el, am declarat că îl sprijinim. Acest program, în care se vorbea în primul rând despre fabrici şi instituţii care să angajeze germani, precum şi despre înfiinţarea imediată a unor şcoli proprii, ar fi trebuit să oprească exodul. Guvernul însă n-a catadicsit nici măcar să dea un răspuns oarecare la aceste deziderate, aşa că exodul germanilor s-a accelerat şi mai mult.

Poate că, în primăvara anului 1990, prin măsuri politice corespunzătoare, germanii ar fi putut fi convinşi că este necesar să rămână acasă. Intenţia politică necesară acestor măsuri lipsea însă - şi, se pare că, după un trecut de 750 ani, rolul istoric al saşilor şi şvabilor din Ardeal a luat sfârşit. Consider că, în această chestiune, toată lumea este în pierdere: germanii au pierdut acel Siebenburgen şi acel Banat pe care l-au iubit atât, iar România a pierdut priceperea de specialişti, morala muncii şi a capitalului german. Sunt sigur că, dacă cei peste o jumătate de milion de germani rămâneau pe loc, ei ar fi constituit un mare punct de atracţie în noua Europă, pentru investiţiile de capital venite din Germania. Şovinismul n-a fost nicicând un bun sfătuitor economic şi politic!

Întors acasă, am citit în „Cuvântul Liber” din 10 martie, articolul cu ilustraţie fotografică, menit să anunţe că din Ungaria au sosit, drept cadou, două aparate de redactat texte: unul pentru revista „Vatra” (preluat de redactorul şef Cornel Moraru) şi unul pentru revista „Erdélyi Figyelő” (preluat de redactorul şef András Sütő). Am mai citit în aceeaşi pagină un alt articol, care susţinea că dărâmarea statuii lui Nicolae Bălcescu de la Sovata e tot o treabă ungurească.

Trebuie să se ştie că această statuie se află în parcul băilor Sovata de cel puţin 30 de ani. Numărul vilegiaturiştilor se cifrează la zece mii în fiecare sezon şi se compune în general din lume venită din zone locuite de români.

Noaptea, nimeni nu vede pe cine anume reprezintă statuia (actul distructiv s-a comis noaptea).

De ce trebuie servit un astfel de caz drept provocare ungurească, atâta timp cât făptaşul n-a fost identificat?

Pe deasupra, din punctul de vedere maghiar, Bălcescu este, poate, cea mai pozitivă personalitate istorică a românilor căci, în 1849, el a încheiat cu Kossuth Lajos cunoscutul „Projet de pacification” şi a făcut tot posibilul pentru împăcarea celor două popoare. Tocmai memoria lui vor s-o terfelească maghiarii?

Făptaşul a rămas în continuare necunoscut; locuitorii Sovatei au protestat prompt, declarând că nu au nici în clin nici în mânecă cu atentatul. Ei au comandat o nouă statuie Bălcescu, cea veche fiind atât de deteriorată încât n-a putut fi restaurată, dar presa extremistă nu mai conteneşte nici astăzi a repeta la infinit că ungurii au necinstit statuia lui Avram Iancu şi au dărâmat-o pe a lui Bălcescu.

Cred că, despre această chestiune nu mai am ce spune.

La nivel guvernamental, Károly Király a reacţionat în permanenţă la aceste manifestări, bombardând săptămânal cu memorii cercurile competente şi descriind exact evenimentele (începând cu atacul din 25 ianuarie împotriva sediului UDMR din Reghin, legat şi el de prezenţa unor ţărani români din valea Gurghiului, cărora, în prealabil, li se dăduse de băut). El insista în aceste memorii pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor nominalizaţi, mutarea ofiţerilor instigatori, înfiinţarea ministerului naţionalităţilor şi emiterea rapidă a unei ordonanţe prin care s-ar putea începe lupta împotriva instigaţiilor practicate de presa naţionalistă. Király a încercat, în repetate rânduri, să obţină mutarea a doi dintre cei mai periculoşi ofiţeri vatrişti, dar maiorul Vasile Ţîră (fost viteaz politruc pe vremea lui Ceauşescu) şi colonelul Judea au rămas pe loc.

Memorandumurile n-au valorat nimic: scenariul nu putea fi întrerupt.

După ce Judea a lansat în public basmul cu planul maghiar, în trei trepte, pentru dezlipirea Ardealului, Király, făcând pe prostul, i-a spus ministrului de război Stănculescu: aţi auzit ce secret militar a divulgat Judea? – Ce secret? – Păi, faptul că ungurii vor să ia Ardealul, iar noi am pus mâna pe planul campaniei! – La care Stănculescu, scurt: – Prostul!

Oricum, şi Károly Király  a fost tot mai frecvent atacat în presă.

Semnalul pentru campania împotriva lui László Tőkés 1-a dat „Vatra Românească”, la 1 februarie. La adunarea de la Alba Iulia, vatriştii au cerut spânzurătoare şi pentru ei doi.

Împotriva mea au început să ia atitudine ofiţerii, în presă. Maiorul Ţîră m-a somat să mă retrag temporar din politică, putând eventual să revin într-un moment favorabil.

Maiorul Olimpiu Solovăstru îşi încheia atacul, invitându-mă la o întâlnire cu corpul ofiţeresc şi cu armata.

Am acceptat invitaţia prin telefon, dar întâlnirea se tergiversa mereu, creându-se intenţionat speranţa că am ceva de ascuns.

Până la urmă, am fixat eu data, pentru 7 martie, dar ziarul românesc n-a publicat anunţul meu, spre a se crea o nouă impresie: aceea că eu, până şi cu armata română, corespondez numai în limba maghiară.

Întâlnirea nu a mai avut loc, deoarece generalul Cojocaru mi-a comunicat că armata nu este dispusă să aibă întrevederi cu nici un fel de reprezentant al nici unui fel de partid politic.

Pe ofiţerii vatrişti i-a înfuriat şi faptul că printr-un simplu argument juridic, am torpilat şi schimbarea operată de ei în conducerea locală din Band.

În această mare comună, aflată la cea. 30 km de Tîrgu-Mureş, maghiarii, şi o parte din români, ţineau ca Victor Onea să fie menţinut ca preşedinte FSN, respectiv ca primar. Ín schimb, tabăra adversă voia să-l îndepărteze cu orice preţ. Armata susţinea cauza îndepărtării, întrucât maiorul Ţîra şi partidul său au apărut la Band, alegând acolo Consiliul Provizoriu al Unităţii Naţionale, din care Onea a fost omis, fiind în schimb reinstaurată garnitura veche.

Invitat fiind la adunarea de protest fixată pentru a doua zi la Band, mulţi „binevoitori” m-au avertizat să nu merg acolo decât păzit de armată.

Mi-am zis că, dacă oamenii mă cheamă, nu pot să merg acolo cu armata, aşa că am plecat cu maşina de serviciu, însoţit de prietenul meu Cimbi (care fusese cu mine şi la Timişoara).

Adunarea îl ovaţiona pe Onea, iar acesta făcu profesiune de credinţă alături de cauza împăcării româno-maghiare şi alături de egalitatea în drepturi.

Când am cerut cuvântul, câteva bătrânele maghiare au început să strige că sunt cumpărat etc.

Am spus doar atât că alegerile din ajun, desfăşurate cu concursul armatei, nu sunt valabile, deoarece legiuitorul urmează să voteze doar peste două zile legea despre înfiinţarea Consiliului Provizoriu al Unităţii Naţionale. Ori, nu pot fi înfiinţate organe ale puterii de stat care nu sunt legiferate.

Mi-am încheiat expunerea juridică, arătând că aceasta înseamnă că vechea conducere, adică Onea şi grupul său, rămâne.

Edificatoare pentru înţelegerea comportamentului colonelului Judea este, de pildă, următoarea întâmplare:

După înfruntarea din 16 martie din faţa farmaciei, Gábor Kolumbán, predintele FSN din Odorheiu Secuiesc, a purtat în mod intenţionat, cu prietenul său Márton Gajzágó, vicepreşedintele FSN al judeţului Covasna, câteva convorbiri telefonice menite să afle dacă securitatea – care oficial nu mai exista – îi interceptează cumva.  Au discutat despre faptul că la fabrica de matriţe muncitorii de la turnătorie şi sudură pregătesc ciomege de oţel, ca să aibă cu ce să-i bată pe români. După una dintre aceste convorbiri, Judea i-a sunat la telefon şi s-a interesat „ce arme se pregătesc la Odorhei?”

 

Tot în prima decadă a lui martie m-a sunat la telefon Mihai Suciu, redactor la „Cuvântul Liber”, cerându-mi un interviu. Fireşte că am acceptat. Am fost întotdeauna de părere că trebuie să fac tot posibilul pentru ca opinia publică românească să poată cunoaşte adevăratele noastre puncte de vedere şi doleanţele noastre reale.

Am pus condiţia că textul meu trebuie să apară integral şi că pretind să-l revăd înainte de publicare. Suciu a acceptat.

Spre marea mea mirare, n-a venit singur, ci cu un grup întreg: redactorul şef Lazăr Lădariu, ziaristul V. Bărbulescu şi maiorul Vasile Ţîra (!?).

Mi-am zis, în sinea mea, că la reprezentantul armatei am putea renunţa, însă m-am răzgândit: dacă pentru ei nu e înjositor, apoi pe mine nu mă deranjează.

Interviul s-a publicat în trei părţi, începând din 15 martie, cu un titlu deosebit de grăitor: „N-avem nevoie de lideri pătaţi...”

Ziarul n-a respectat convenţia noastră în patru puncte esenţiale:

1. N-a redat traducerea în română a textului „LE VED” (Jos ia), aşa că, pentru cei ce nu cunosc limba maghiară rămâne de neînţeles cât de incorect este, gramatical, textul mâzgălit pe statuia lui Avram Iancu.

2. Am accentuat că părerea mea despre Smaranda Enache diferă de a lor. În text apare, însă, afirmaţia că nu doresc să-mi expun părerea.

3. S-au omis întrebările lor şi răspunsurile mele privind Secu­ritatea. Eu afirmasem că în ultimii ani nici un patriot român cinstit nu mai putea accepta asemenea activitate, deoarece era inevitabil să-şi dea seama că puterea pe care o deserveşte îi distruge propria patrie. Am adăugat că teroarea securistă a prelungit cu cel puţin 5 ani domnia lui Ceauşescu.

4. Despre armată am spus că eu condamn asumarea, din partea ei, a rolului politic. Pasajul acesta a fost „uitat”.

Am semnalat mai sus că publicarea interviului a început la 15 martie, deci ajunsesem în toiul evenimentelor. Faptul se atestă şi prin frecvenţa tot mai mare a ameninţărilor telefonice. Noaptea, ridicam întotdeauna receptorul, neputând să ştiu dacă nu mă sună vreun prieten din străinătate. Asta era atunci loteria: pe de o parte îngrijorarea pentru viaţa mea, pe de alta ameninţările la adresa ei...

Despre sărbătorirea zilei de 15 martie (ziua izbucnirii revoluţiei maghiare din 1848), „Vatra Românească” a vorbit foarte mult, după ce hotărâse încă în februarie că trebuie făcut circ pe tema asta, că trebuie să se arate ce jignire înseamnă 15 martie pentru români: aşa rezultă dintr-un document obţinut de maghiari în seara zilei de 20 martie.

La 14 martie seara, în Palatul Culturii, a avut loc o festivitate memorială cu program cultural. A fost invitată şi conducerea română a judeţului, dar ea n-a apărut. La program au participat şi artişti români; totul a decurs în bună regulă.

A doua zi, 15 martie, am depus coroane de flori la statuia lui Nicolae Bălcescu, prilej cu care a vorbit, în limba română, Aurel Florian, preşedintele judeţenei Partidului Social-Democrat, apoi, la monumentul Secuilor Martiri, în continuare am inaugurat, la casa Teleki (unde se afla biroul parohial reformat) tabla memorială, care arăta că acolo şi-a petrecut ultima noapte de la Tîrgu-Mureş, în anul 1849, generalul Iosif Bem.

Ţin să specific aici că, la Tîrgu-Mureş, n-am văzut nici înainte şi nici după revoluţie vreun drapel maghiar arborat public. Fireşte, în vremuri normale nimeni nu s-ar formaliza de folosirea drapelului, dar în Tîrgu-Mureşul „Vetrei Româneşti” nimeni n-a riscat un asemenea gest. Noi am făcut tot posibilul spre a evita ciocnirile, dar nu atitudinea noastră a decis lucrurile, în lipsa conflictelor veritabile au încercat să creeze aparenţa unor provocări maghiare dorite de dânşii dar inexistente  în realitate.

Spre ghinionul lor a sosit la Tîrgu-Mureş istoricul Lajos Demény, adjunctul ministrului învăţământului, care a descris cele întâmplate în felul următor:

La 15 martie 1990 eram la Tîrgu-Mureş, unde sosisem înainte de masă, de la Cluj. M-a aşteptat un mesaj telefonic ca să rămân lângă aparat, deoarece mă va căuta viceprimministrul Emil Drăgănescu (moştenit de la Ceauşescu). A trebuit să aştept în biroul lui Ion Scrieciu. [Observaţie: biroul meu de ce trebuia evitat?]. În jurul orelor 3 după masa [generalul] a apărut cu vestea că în oraş populaţia maghiară în trei locuri  are manifestări antiromâneşti,  perturbă ordinea publică, se dedă la distrugeri şi spargeri, fluturând steaguri maghiare se pregăteşte de acţiuni teroriste. El, afirmative, a primit aceste înştiinţări de la conducătorii locali ai poliţiei şi contrainformaţiilor, deci din surse demne de încredere. A şi pregătit un raport pentru guvern şi m-a rugat ca să-l semnez.

Am fost dispus să semnez raportul, dar numai după ce mă voi convinge despe situaţie la faţa locului. Informarea guvernului despre Tîrgu-Mureş trebuie să fie un act responsabil şi nu pot legitima cu semnătura mea un raport despre evenimente la care nu am fost martor ocular. Am insistat să ne deplasăm la cele trei manifestaţii la faţa locului cu autoturismul care îmi stătea la dispoziţie  şi numai după acea să trimitem raportul despre cele observate de noi. Deoarece nicicum nu am fost de acord ca să renunţ la această idee, nu a avut încotro şi a trebuit să mă însoţească la cele trei locuri în care se organizau manifestări comemorative cu prilejul zile de 15 martie (n.a.: ziua maghiarilor de pretutindeni). Peste tot am fost martorii  ordinii depline, se manifesta cu disciplina care o caracteriztează pe maghiarimea de la Tîrgu-Mureş. Nu s-a tulburat ordinea, nu am văzut niciun steag maghiar şi nu am auzit nicio lozincă antiromânească. Problema raportului a fost scoasă de pe ordinea de zi. Am fost absolut stupefiat când  în jurnalul de seară târzie, după revenirea mea în Bucureşti, că  la „Tîrgu-Mureş a avut loc o manifestaţie antiromânească şi s-a tulburat ordinea publică”. Din păcate degeaba am adus la cunoştinţa guvernului cele văzute de mine şi degeaba am cerut televiziunii române ca să difuzeze dezminţirea.