Lajos Demény despre cartea lui Károly Király

 

László Tőkés a fost primul dintre noi care a realizat că domnul Ion Iliescu nu reprezintă nicio garanție pentru realizarea dezideratelor noastre specifice, mai mult, așa cum foarte exact arată Károly Király în cartea sa, la pagina 345, în declarația făcută lui Oszkár Füzes, cores­pondentul ziarului budapestan Népszabadság: «Cu mai multe săptămâni înainte de tragedie (tragedia de la Tîrgu-Mureș, n.n.) l-am avertizat de nenumărate ori pe Iliescu:   s-a constituit Vatra Românească, aceasta ațâță oamenii, vom avea necazuri. Iliescu – doar între patru ochi, desigur – a remarcat: Știi, voi (maghiarii din România) îmi dați un milion de voturi, Vatra îmi poate aduce patru milioane. Am fost consternat: acesta este un  alt Iliescu.» Am fost și eu martor al consternării lui Károly Király. A povestit cele întîmplate atunci imediat, în prima jumătate a lui februarie. Acum poate doar să ne pară rău amândurora că am avut prea puține prilejuri să facem schimb de informații atât de necesare. Despre înființarea Vetrei Românești și activitatea ei de început aș fi avut și eu de comunicat lucruri cu adevărat importante, iar lui Károly Király cu atât mai multe, pentru că nimeni dintre noi, cei din București, nu cunoșteam mai bine ca el forțele naționaliste expremiste din Târgu-Mureș.

Dar să ne întoarcem la înființarea Vetrei Românești. În apariția ei, rolul principal l-au avut forțele care susțineau fosta dictatură: securitatea, miliția, funcționari ai apartului de partid, membri ai aparatului judecătoresc, o mare parte dintre ofițerii armatei și, bine-nțeles, cei cu funcții de răspundere în corpul profesoral românesc (foști inspectori școlari, foști directori etc.), precum și persoane din industrie, agricultură, comerț, sfera serviciilor, care s-au bucurat de privilegii mai mari sau mai mici. Trebuie să-i dau dreptate lui Károly Király atunci când afirmă că nu a fost vorba doar de mentalitate, ci și de interese de importanță vitală. El a vorbit despre asta în  interviul acordat în martie 1990 lui János Gyarmath, redactorul șef al cotidianului bucureștean Romániai Magyar Szó. A recunoscut că am greșit crezând că regimul Ceaușescu a fost susținut doar din obligație. A fost într-adevăr o greșeală, pentru că pături largi ale populației românești s-au bucurat de privilegiile  izvorâte din politica naționalist comunistă a vechiului regim, în dauna minorităților naționale, în Ardeal în primul rând în dauna maghiarilor. Posibila democratizare amenința fără îndoială privilegiile păturii conducătoare române, urmarea fiind că «elementele naționalist-șovine, cei care voiau să salveze regimul Ceașescu, și-au făcut apariția din primele zile și s-au folosit de uneltele diversiunii». (309)

Károly Király amintește de mai multe ori în cartea sa acțiunile antimaghiare ale profesorului Adrian Moțiu de la Universitatea din Cluj. Încă din ianuarie 1990 Adrian Moțiu se deplasa deseori la București și, cu ajutorul lui Gheorghe Manole, șeful de cabinet al lui Ion Iliescu, dar și cu sprijinul important al primului ministru Petre Roman și, mai ales, cu ale vice prim-ministrului Drăgănescu, a putut contacta pe oricine dorea, pentru ca, în calitate de reprezentant al cercurilor șoviniste din Cluj și Tîrgu-Mureș, să exercite o puternică influență în cercurile guvernamentale legat de organizarea de acțiuni potrivnice nouă. Așa, de pildă, în 27 ianuarie 1990 el a condus acel grup de 7  persoane din partea cadrelor didactice românești de la Universitatea din Cluj, care a pretins – și a obținut – demiterea lui Attila Pálfalvi din funcția de adjunct al ministrului învățământului. În calitate de reprezentant al domnului Iliescu și al primului ministru, Gheorghe Manole a introdus grupul lui Adrian Moțiu în Ministerul Învățământului, i-a convocat la el pe ministrul Mihai Șora, pe ministrul adjunct Attila Pálfalvi și pe adjunctul Comisiei Mino­rităților, László Lőrincz. Păstrez procesul verbal al «dialo­gu­lui». Adrian Moțiu l-a tratat pe Attila Pálfalvi cu cele mai ne­închipuite calomnii și, în numele «românilor ardeleni perse­cu­tați», a cerut demiterea lui imediată. Lui Attila Pálfalvi i-a luat apărarea, cu argumente clare și solide, doar László Lőrincz. Argumentele sale nu au avut însă nici un rezultat, pentru că Iliescu și Petre Roman  deciseseră deja înlocuirea lui. Am primit știrea demiterii lui Pálfalvi la Budapesta, unde mă aflam la o întâlnire a intelectualilor români și maghiari. Am părăsit imediat întâlnirea și m-am întors la București. Am convenit cu László Tőkés și Géza Domokos că este necesar să demonstrăm o atitudine fermă, mergând la nevoie până la retragerea reprezentanților noștri, în semn de protest, din Consiliul Național al FSN. După intervenția lui Károly Király, Iliescu a făcut un  pas înapoi și, cu participarea ministrului industriilor,  Ion Iliescu și Petre Roman l-au convins pe Attila Pálfalvi să accepte funcția de adjunct al ministrului industriilor. Am rămas însă nereprezentați în Ministerul Invățământului, minister foarte important pentru noi. Am fost înștiințat că nici unul dintre cei pe care UDMR-ul și Consiliul Minorităților i-a solicitat să preia postul de ministru adjunct al învățământului, nu a acceptat. În aceste condiții am fost de acord să preiau  eu această însărcinare, printre altele și pentru că pe domnul ministru Mihai Șora și pe un alt membru al guvernului provizoriu, domnul Andrei Pleșu, ministrul culturii, îi cunoșteam mai de mult și am fost cu ei în relații bune încă de dinainte de evenimentele din decembrie 1989.

Cu această propunere am pășit în biroul lui Ion Iliescu, în ziua de 1 februarie 1990 – dacă-mi amintesc bine, noi patru: László Tőkés, Géza Domokos, Károly Király și cu mine. În discuția care a durat cam o oră, tema principală nici nu a fost numirea mea, ci reînființarea Universității Bolyai. László Tőkés a ridicat problema, dar Ion Iliescu a refuzat propunerea cu o mascată rea voință. László Tőkés l-a încolțit întrebându-l direct: de ce respinge reînființarea Universității Bolyai, să-și explice punctul de vedere, aducând considerente solide și convingătoare. Am constatat consternați că, dincolo de niște lozinci vetriste, nu avea nici un argument. Am înțeles atunci că Ion Iliescu nu va fi niciodată de partea noastră în problema Universității Bolyai, ceea ce era, de fapt, de așteptat, din moment ce, în 1959, și el făcuse parte din acel grup de înalți conducători de partid, în frunte cu Ceaușecu, venit la Cluj pentru desființarea Universității Bolyai, fiind în felul acesta participant la suprimarea celei mai importante instituții a învățământului superior maghiar din România.

Recunosc că,  necunoscându-i pe angajații ministerului, am avut nevoie de câteva zile pentru a înțelege că în consiliul de conducere al ministerului doi dintre membrii acestuia erau oamenii Vetrei Românești. Nu aveam nici o iluzie în ceea ce-l privea pe ministrul adjunct Octavian Stănășilă, prieten apropiat al lui Petre Roman și membru fondator al Vetrei, vizitat des de amintitul Adrian Moțiu. Am fost dezamăgit însă și în privința ministrului adjunct Paul Cornea care, om al lui Iliescu și Petre Roman, a făcut tot ce a putut pentru împiedica orice dezvoltare a rețelei școlare în limba maghiară.

În acel moment discuțiile contradictorii cu privire la transformarea Liceului „Bolyai” din Tîrgu-Mureș în liceu cu limba de predare exclusiv maghiară au căpătat dimensiuni naționale. Problema a ajuns în centrul atacurilor șovine ale presei române. Am considerat că nu pot asista la asta fără să intervin. Am reușit să-l conving pe domnul ministru Șora să emită un ordin de ministru, semnat de domnia-sa nu de mine, prin care Liceul „Bolyai” să devină liceu exclusiv maghiar. Mai mult, l-am convins să explice decizia domniei-sale într-o emisiune a redacției maghiare din TVR. Cu toate eforturile noastre, acest plan a eșuat. La Tîrgu-Mureș, adunarea de înființare oficială a Vetrei Românești a fost fixată (cu o organizare impecabilă, recunosc) exact pentru ziua în care urma să fie pus în  practică ordinul ministrului: 6 februarie. Au fost scoși în stradă, sub îndrumarea securiștilor și a unor cadre militare, mii de elevi și de studenți. Tot în 6 februarie, și nu fără știința lui Ion Iliescu și Petre Roman, întreaga conducere a Ministerului Invăță­mân­tului a fost convocată, într-un mod cu totul în afara regulilor normale, la vice prim-ministrul Drăgănescu. Ne-am pomenit în fața unui grup de patruzeci de vetriști din Târgu-Mureș, aduși acolo de mult amintitul deja Gheorghe Manole și avându-l drept conducător pe un anume Sabău. Printre ei se afla și un oarecare Barabás, muncitor maghiar, împreună cu fiica sa, elevă în clasa a IX-a la secția română a Liceului „Bolyai”.

Nu am spațiu să prezint cum a decurs tot acest «dialog” de cinci ore. Amintesc doar că în centrul atacurilor vetriștilor târgu­mureșeni ne-am aflat domnul ministru Șora și cu mine. Din păcate, domnul ministru a reacționat mult prea civilizat la agresivitatea grupului diversionist. Nu a răspuns cu necesara fermitate la calom­niile ce i-au fost adresate, nici chiar atunci când l-au acuzat de trădare de țară și neam. Adjunctul său pe problemele învăță­mân­tului superior, Paul Conea, a tăcut tot timpul. Eu am pus întrebarea - și am cerut un  răspuns din partea domnului vice prim-ministru care conducea ședința – pe cine reprezintă membrii grupului venit de la Tîrgu-Mureș, din partea cui au împuternicire să debiteze calomniile care ne-au fost adresate și cu ce drept a fost  convocată în fața acestora conducerea Ministerului Invățământului. Am cerut ca hârtiile cu texte pregătite dinainte, aflate în mâinile elevilor din grup, să fie puse deoparte, pentru că cei care vin în audiență la ministrul nostru, și cu atât mai mult cei care vin la vice prim–ministrul guvernului, pot să-și exprime doleanțele și liber. L-am rugat cu stimă pe domnul Drăgănescu să țină în mână conducerea ședinței și să nu o lase conducătorului grupului târgumureșean, domnul Sabău, sau domnului Gheorghe Manole.

Spre norocul meu, grupul,  care avea un scenariu diversionist pregătit dinainte, în momentul în care m-a acuzat pe mine și pe toți maghiarii din Ardeal de acțiuni ațâțătoare antiromânești, a adus ca dovadă articole publicate în ziarele maghiare și, mai ales, în  cotidianul clujean Szabadság. În versiunea românească a acestor presupuse articole maghiare existau asemenea absurdități, încât am fost nevoit să cer suspendarea ședinței până în momentul în care vor fi aduse originalele articolelor «traduse» precum și un traducător independent. Vice prim-ministrul a fost nevoit să accepte această cerere și atunci a ieșit la iveală că în venirea la București a grupului din Tîrgu-Mureș și în pregătirea lui era amestecat șeful de cabinet al domnului Ion Iliescu, care a fost nevoit să pună pe masă acel număr al ziarului Szabadság în care a apărut, cică, articolul antiromânesc. Numai că, surpriză!, în acel articol nu exista nimic din ceea ce ni s-a citit în «traducerea” românească. Acțiunea diversionistă a sfârșit în ridicol, iar încercarea Vetrei de a forța demiterea imediată a domnului Șora și a mea  a eșuat.”

Lajos Demény se referă în continuare și la vizita la Tîrgu-Mureș, în 8 și 9 februarie 1990, a miniștrilor adjuncți ai învăță­mântului. Octavian Stănășilă, Lajos Deméy și Otto Stamp nu au putut ajunge la nici o înțelegere cu cei care alimentau și susțineau atmosfera vetristă.

Lajos Demény consideră elocventă în acest sens fabulația maiorului Vasile Țâra, „a cărui «expunere» de peste o jumătate de oră, abunda de calomnii antimaghiare, de încercări penibile de a dovedi «politica revizionistă» a guvernului maghiar. A afirmat, printre altele, că unitatea de contraspionaj pe care o conduce a fost «nevoită» să  confiște aproximativ zece mii de exemplare de manuale de istorie sosite din Ungaria, deoarece conțineau propa­gandă revizionistă; se găseau în ele hărți recente care prezentau Ardealul ca parte a Ungariei. Am prezentat «dovezile» domnului maior în fața reprezentanților partidelor de opoziție și l-am rugat pe acesta să pună pe masă măcar un singur exemplar din cele «zece mii de manuale de istorie antiromânească». Răspunsul lui a fost cel puțin ilar: în ce calitate îmi permit eu să pun la îndoială cuvântul unui reprezentat al armatei române? Eu nu am făcut asta, domnule Țâra – am replicat –, dar în calitate de reprezentant al guvernului am nevoie, pentru întocmirea raportului pe care trebuie să-l prezint, de dovezi concrete și de netăgăduit, pentru că problema atinge relațiile diplomatice dintre cele două țări și guvernul României, în lipsa unor dovezi irefutabile, nu poate acuza guvernul Ungariei. La răspunsul său că în  prezent nu are la îndemână nici un exemplar, l-am rugat să ia legătura cu subordonații săi din unitatea de contraspionaj locală, pentru a putea prezenta un exemplar din incriminatul manual reprezentanților partidelor din opoziție, să se convingă și aceștia de vigilența contraspionajului nostru. În ce mă privește, eu am răbdare să aștept materialele doveditoare. Nu mai trebuie să spun că nu a putut aduce nimic. În schimb, ziarele, televiziunea au răspândit enorma lui minciună.”

De la Tîrgu-Mureș, comisia a plecat la Cluj. Acolo, condu­cătorii Vetrei nu reușiseră încă să-i inducă în eroare pe români în asemenea măsură, încât să împiedice separarea școlilor, mai exact transformarea Liceelor „Brassai Sámuel” și „Báthory István” în  școli exclusiv maghiare și trecerea claselor de limba română la nou înființatul liceu Avram Iancu, care a primit ca sediu clădirea modernă a fostei școli de partid. La desfășurarea pașnică a separării un rol însemnat a avut soția lui Ion Aurel Stoica, atunci ministru al industriilor, mai târziu prim ministru și senator.

Eram la Cluj când am avut neplăcuta surpriză să aflu că, în ziua de 8 februarie, Ion Iliescu și Petre Roman l-au numit în funcția de ministru de stat, reprezentant al românilor ardeleni, pe domnul Adrian Moțiu, cunoscut pentru ura lui antimaghiară. Era de fapt ministru fără portofoliu în guvernul provizoriu condus de Petre Roman și a primit un birou lângă cabinetul vice prim-ministrului Drăgănescu, linia sa telefonică guvernamentală fiind aceeași cu cea a vice prim-ministrului.

Károly Király ne dă o informație interesantă atunci când amintește că domnul Iliescu l-a rugat să discute cu președintele Vetrei Românești, Radu Ceontea, pentru că, după părerea domnului Iliescu, Ceontea «este un  om minunat». Atât Ion Iliescu, cât și Petre Roman voiau să încredințeze rezolvarea problemelor noastre reprezentanților Uniunii Vatra Românească și a formațiunii politice născută din ea, Partidul Unității Naționale Române. I-am dat dreptate și atunci lui Káróly Király, și nu am nici un motiv să-mi schimb părerea nici acum, că «rezolvarea problemelor minorităților naționale nu e treaba unui partid, ci a puterii de stat în funcție” (190). Din rațiuni asemănătoare am refuzat tratativele – ce puteau fi asemănate cu un dialog al surdo-muților – cu domnul Adrian Moțiu, deși atunci el era membru al guvernului, iar Petre Roman îi pusese la dispoziție un elicopter ca să poată organiza în toată țara Vatra Românească, făcând în același timp o intensă propagandă antimaghiară și organizând acțiuni diversioniste împotriva noastră. Am reușit să demonstrez de mai multe ori că așa numitele acțiuni antiromânești ale maghiarilor au fost diversiuni puse la cale de domnul Moțiu, ca, de pildă, scoaterea în stradă în plină iarnă a ele­vilor români de la liceul pedagogic din Odorheiu Secuiesc. Poliția județeană și comisia trimisă la fața locului de Ministerul Invăță­mântului au demonstrat că acțiunea a fost organizată de domnul ministru de stat Moțiu, după cum tot el a dus acolo și televiziunea română, ca să ațâțe împotriva noastră opinia publică românească. Din păcate nu au avut nici un fel de urmări informările mele repetate, bazate pe rapoarte ale poliției, prin care devoalam acțiunile lui diversioniste. Guvernul i-a trecut toate cu vederea, iar televi­ziunea și o mare parte a presei românești transmiteau/publicau cu plăcere și interes știrile sale senzaționale despre «acțiunile anti­ro­mâ­nești ale maghiarilor».

După părerea mea, Károly Király afirmă un adevăr evident atunci când scrie că la Târgu-Mureș «Ceontea și ai lui, singuri, fără ajutor din partea șefilor armatei și poliției, și fără o aprobare de sus, nu ar fi putut organiza» pogromul antimaghiar (192). Generalul Ion Scrieciu, colonelul Ioan Judea și maiorul Vasile Țâra au fost amestecați în pregătirea pogromului antimaghiar și au primit, pentru asta, aprobarea de sus, așa cum acest lucru s-a întâmplat și la Satu Mare, unde la 15 martie maiorul Vasile Țâra a organizat atacul contra UDMR-ului alături de șeful vetrist Vasile Moiș.”

 

Dr. Lajos Demény

 

Vezi:http://www.jakabffy.ro/magyarkisebbseg/index.php? action=cimek&cikk=m960126.html

 

 

HU

RO

EN

Martie negru la targu mures
Martie negru la targu mures