Ianuarie 1990

 

La întâi ianuarie, aşa, ca să ne dăm seama şi noi de calibrul întorsăturii petrecute, s-au anunţat la mine trei ziarişti reprezentând trei ziare occidentale: „Die Welt”, „Liberation” şi „Quotidien de Paris”. Cu zece zile mai devreme, am fi preferat să ne ascundem în gaură de şarpe, decât să primim făţiş, acasă la noi, ziarişti din Apus. Au stat la mine de dimineaţă până seara, luând o sumedenie de interviuri (nu numai cu mine, fireşte, ci cu Károly Király, cu poetul Béla Markó, actualmente senator, cu medicul dr. Pál Kikeli, unul din vicepreşedinţii organizaţiei judeţene Mureş a Uniunii Democrate Maghiare din România [UDMR] şi alţii).

Noroc că sarmalele de Revelion au supravieţuit nopţii sărbătoreşti: ziariştii şi reporterii TV din Paris şi Bonn au avut astfel prilejul să le devoreze, omagiind bucătăria şi ospitalitatea ardelenească.

Mai ţin minte cât de uimit a fost Boris Kálnoky, de la „Die Welt”, când, răspunzându-i la o întrebare, i-am spus că eu am încredere în Ion Iliescu, fiindcă îl socot un om inteligent, adept al democraţiei şi capabil să-şi împlinească promisiunile făcute minorităţilor.

La 3 ianuarie, după o îndelungată dispută, a fost aleasă următoarea conducere a judeţului Mureş:

Károly Király, preşedinte

gen. rez. Ioan Scrieciu, prim-vicepreşedinte

ing. Valer Gîlea, vicepreşedinte

Előd Kincses, vicepreşedinte

notar de stat, Dan Eugen Baculea, secretar.

(Un amănunt interesant: liderul de necontestat al judeţului, Károly (Carol) Király nu l-a vrut pe Béla Markó în FSN al Judeţului Mureş, susţinând că este carierist. Până la urmă, în şedinţa de alegeri scriitorul András Sütő a renunţat la mandatul său în favoarea lui Markó, care în acest mod a pătruns în FSN, devenind politician de carieră.)

Prim-vicepreședintele  FSN şi CPUN Mureş  gen. Ioan Scrieciu a mărturisit că Ion Iliescu l-a promovat pe Károly Király la București, pentru a-l scoate din Tîrgu-Mureş unde, cu prestigiul său şi cu experiența sa politică putea obţine succese serioase în realizarea obiectivelor minorității maghiare. „Király din revoluţionar a trecut în persoană care a revendicat puternic drepturile maghiarilor. Am luat măsura să-l ducem la Bucureşti, să nu mai facă agitaţie, să nu mai instige”.

În calitatea sa de vicepreşedinte pe plan naţional, Károly Király  a plecat la Bucureşti, iar la 9 ianuarie, din cauza unei grave afecţiuni de paralizie a muşchilor faciali, a plecat la Budapesta, unde i s-a făcut o intervenţie chirurgicală şi a fost îngrijit medical până la 25 ianuarie.

Aşa am ajuns dintr-o dată în şuvoiul treburilor, fără să-mi fi pierdut încă toate iluziile. Mă voi strădui să semnalez canonul destrămării lor.

Iluziile mele referitoare la Ion Iliescu fuseseră alimentate şi de  Károly Király şi dr. Kikeli, care, pe la sfârşitul anilor şaizeci, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Studenţilor din Tîrgu-Mureş, îi fusese colaborator apropiat lui Iliescu, pe atunci prim-secretar UTC şi ministru al tineretului.

În toată euforia asta, mi se părea cam ciudat de ce nu i se acordă o publicitate corespunzătoare noianului de ajutoare trimise României de către Ungaria, lansată în unanimitate în această direcţie. Drept exemplu, voi cita acel număr din 26 decembrie al ziarului „Adevărul”, în care apărea articolul meu despre Tőkés. Prezentând „umanismul fără frontiere”, ziarul popularizează ajutoarele sosite din 6 ţări (Austria, Uniunea Sovietică, Franţa  etc), fără a găsi un locşor pentru menţionarea daniilor din Ungaria... Fireşte: vechii garnituri de ziarişti, obişnuită să-1 slujească atât de leal pe Ceauşescu, i se potriveşte, măcar în general, dictonul care spune că din păr de câine nu faci sită de mătase. Onoare excepţiilor, fireşte.

Azi, toate acestea nu mi se mai par ciudate. Am ajuns la concluzia că totul făcuse parte dintr-o strategie bine gândită.

În aceeaşi strategie se încadrează capcana în care a căzut Ministerul de Externe al Ungariei. În primele zile ale lunii ianuarie, postul de radio „Kossuth” transmitea declaraţia ministrului Gyula Horn, care apelase la cei ce plecau în România, rugându-i să nu se amestece în treburile interne.

Aşadar: cei din Ungaria nu vin atât cu ajutoare, cât mai degrabă cu imixtiune în treburile interne. De aici, nu mai era decât un pas până la vehicularea ideii separatismului: pentru urechea românească asta înseamnă că ungurii vor Ardealul.

Dar până la acel 25 ianuarie, când Ion Iliescu a făcut această afirmaţie, s-a mai întâmplat câte ceva.

La 26 decembrie, după o farsă juridică, cuplul dictatorial a fost executat. Ca jurist, mi s-a părut ciudat atât modul în care a decurs procesul, cât şi execuţia imediată, fără posibilitatea de recurs. La vremea aceea am crezut însă, în existenţa pericolului ca soţii Ceauşescu să fie eliberaţi de Securitate, acesta fiind un motiv pentru care cei doi trebuiau eliminaţi cât mai rapid. In prezent, este evident: cei care au acaparat puterea, s-au temut de posibilitatea de a fi demascaţi de cuplul dictatorial. Ironia sorţii: dictatorul a fost condamnat la moarte tocmai de judecători dresaţi de puterea comunistă în sensul ca ei să se supună la porunca puterii şi nu la poruncile legii.

La 12 ianuarie, în toată ţara au fost comemorate victimele Revoluţiei din decembrie.

În Tîrgu-Mureş, pe scările Bisericii greco-catolice (în prezent biserică ortodoxă), s-a celebrat o liturghie ecumenică. Drept reprezentant al conducerii judeţene, cuvântarea în limba maghiară am rostit-o eu, accentuând că amintirea celor 6 victime rămâne veşnic cu noi, ca şi spiritul cuceririi libertăţii comune, a splendidei şi doritei libertăţi dobândite prin jertfă de sânge comun, spirit ce rămâne să trăiască mereu printre noi.

Spiritul aceasta înseamnă învăţătură, iar ea sună aşa: aici şi acum survine pentru toţi, deopotrivă, o şansă unică în istorie.

Iar porunca responsabilităţii sporite grăieşte astfel: în sfârşit, putem reaşeza în dreptul lor, în catedrala limbii materne a fiecăruia dintre noi, cuvintele: testver, frate, Bruder, timp de atâtea decenii rostite în deşert, şi-apoi amuţite cu forţa, şterse din vocabular.

După serviciul divin am plecat grăbit la restaurantul Mureşul, unde urma să pregătim, împreună cu Géza Domokos şi însoţitorii săi, a doua reuniune pe ţară a UDMR.

Seara, la opt şi jumătate (pe când televiziunea difuza manife­staţia antiguvernamentală din Bucureşti), am fost chemat din sală, comunicându-mi-se că, în faţa Primăriei, o mare masă de oameni manifestează împotriva faptului că procesul democratizării a fost stopat, iar securiştii nu sunt traşi la răspundere. Generalul Scrieciu m-a rugat să le vorbesc manifestanţilor în limba maghiară.

După ce mi-am rostit cuvântarea în ambele limbi, organul vatrist „Cuvântul Liber” şi-a început atacurile împotriva mea. Din ele s-a împărtăşit cu prisosinţă şi Attila Jakabffy, căci nici el nu făcuse altceva decât să-şi îndeplinească datoria de preşedinte al Comisiei pentru Naţionalităţi din cadrul FSN Mureş.

Iată textul dublei mele cuvântări:

12 ianuarie 1990, cuvântare în limba maghiară:

În viaţa mea nu am vorbit la adunări populare, nici nu vreau să vorbesc, numai atunci dacă vă interesează ce vreau să vă spun.

Îmi dau seama în ce situaţie grea ne aflăm. Nu trebuie să uităm că, în această ţară au existat 3.800.000 de membri de partid şi 70.000 de securişti.

În această ţară s-a întâmplat pentru prima dată în istorie minunea, că şoferul demult se prăpădise, dar maşina ucigaşă a funcţionat în continuare.

Tocmai de aceea, ca să nu fie victime inutile, conducerea superioară a fost nevoită să pună securitatea sub supravegherea armatei. Asta nu mi-a spus-o nimeni, este părerea mea personală. Eu nu sunt mercenarul nimănui, eu sunt prizonierul propriei mele conştiinţe.

Ca prizonierul conştiinţei proprii, am acceptat apărarea lui László Tőkés, deşi între timp era să fac în pantaloni, atât de tare mi-a fost frică, dar mi-a fost ruşine ca să nu angajez cauza.

Auditoriul: Mulţumim! Mulţumim!)

Cu mare bucurie am aflat că excelenţii luptători trecuţi de 50 de ani vor fi pensionaţi. După mine, pensiile lor trebuie limitate, fiindcă în caz contrar bunăstarea lor viitoare va fi finanţată tot de noi. Protestăm împotriva acestei eventualităţi!

(Auditoriul: în mină cu ei!)

Degeaba îi trimitem în mine, fiindcă vor fi atât de blegi, încât din vina lor vor muri o serie de mineri cinstiţi. în mine este nevoie de muncitori cinstiţi, nu de securişti; ei nu sunt buni nici pentru aşa ceva.

(Auditoriul: Să fie spânzuraţi!)

(Observaţia mea: după evenimentele din iunie 1990 din Bucureşti, aceste spuse sună destul de bizar.)

Eu întotdeauna am afirmat şi am curajul să declar şi acuma, că nu există porcărie mai mare, decât răspunderea colectivă. Aceasta a fost inventată de drăguţul, bunul de el, Iosif Vissarionovici Djugasvili, „alintat” în istorie drept Stalin. Au aplicat-o de atunci de multe ori, vasăzică, cât de mult au avut de suferit copiii de chiaburi sau cei care nu avuseseră origine sănătoasă, deci numai pe baza principiului răspunderii individuale poate fi tras cineva la răspundere.

Securiştii ucigaşi, miliţienii care au violentat oamenii, care i-au snopit în bătaie, aducându-i în stare precomatoasă pe luptătorii pentru libertate, nu au ce căuta în rândul forţelor de ordine! Este clar ca bună ziua!

(Auditoriul: Aşa e!)

Simţind acest sprijin de masă, la şedinţa de birou de mâine voi propune ca să mi se comunice numele miliţienilor şi securiştilor care în zilele de 21-22 i-au maltratat pe luptătorii pentru libertate.

(Auditoriul: Aşa să fie!)

Consider că, este o porcărie nemaipomenită că până acum nu s-a realizat acest lucru. Din păcate, nu depindea de mine. (Auditoriul: De cine?)

Viaţa nu este univocă. Sunt unii care vor să se schimbe, alţii sunt în stare de orice, numai să nu fie schimbări. În orice caz, acei oameni care au ucis, care i-au maltratat pe luptătorii pentru libertate, nu au ce căuta în rândul forţelor de ordine, ci locul lor este în zdup!

Vreau să construim un stat de drept. Într-un stat de drept tragerea la răspundere colectivă şi răzbunarea personală nu-şi au locul.

(Auditoriul: Nici comuniştii!)

Părerea mea este că adevăraţii comunişti erau aceia care, pe vremuri, pentru un vis se lăsau omorâţi pe jumătate. (Auditoriul: Ca Király Károly !)

Károly Király de odinioară, fiindcă cel actual nu mai crede în comunism, deoarece şi-a dat seama că este o mare gafă a istoriei.

Un om cinstit, care ştia ce a însemnat fascismul, asuprirea de altădată, pe care am uitat-o ... Prinţul Eszterházy, la Londra, când i s-a lăudat un lord englez că are 40.000 de ovine, i-a replicat că el are 40.000 de ciobani... deci au fost şi asemenea vremuri pe care nu trebuie să le uităm. Acei oameni cinstiţi de altădată, care pentru un crez despre care s-a aflat după 20-30 de ani că este o linie moartă, o gafă gravă a Secolului 20 şi pentru aceasta şi-au riscat viaţa, pe aceşti oameni şi acum îi respect şi am curajul să afirm că îi respect pe comuniştii cinstiţi de odinioară.

(Auditoriul: Aşa e; se aud intervenţii în limba română.)

Esenţa spuselor mele voi reda şi în limba română.

(Auditoriul în limba română: Nu-i musai, înţelegem.)

Nu trebuie să ne ocupăm de comunişti, în această ţară nu mai existau comunişti; săracii de ei stăteau acasă la gura sobei şi-şi încălzeau sciatica.

Acoliţii regimului... (Auditoriul în limba română: Moarte pentru moarte!)

Vendeta, răzbunarea, pedeapsa capitală nu este o soluţie. Eu nu vreau să ling noua conducere, personal nici nu-i cunosc, numai de la televizor, dar mi se pare, sunt inteligenţi, europeni, care trebuie să fie lăsaţi să activeze, poate pot face lucruri bune şi, dacă observăm că nu sunt în stare, atunci trebuie să-i schimbăm.

În nici un caz nu trebuie să săvârşim greşeala că, încă nici nu au lucrat, şi deja le dăm şut în fund.

Nu trebuie să ne preocupe pedeapsa capitală etc; cât de frumos ar fi dacă în această ţară, după cei doi dictatori tembeli, nimeni nu ar trebui să fie împuşcat. Cu mult mai mult ar suferi vinovaţii în puşcărie, în frig, mâncând hrana de deţinut, decât dacă ar scăpa cu moarte rapidă.

(Auditoriul în limba română: Aşa e!)

Eu nu mă pronunţ în această problemă, este problema legiuitorului; nu noi trebuie să decidem, aici, într-o adunare populară din Tîrgu-Mureş. Să nu confundăm, unde şi ce avem de făcut.

Cuvântarea în limba română:

Încep să vorbesc româneşte. Foarte succint ce vreau să vă spun. Este foarte just, că după părerea dvs. schimbările sunt prea lente, sunt prea multe persoane din vechea gardă, care încearcă să transforme Frontul Salvării Naţionale în Frontul Autosalvării Naţionale.

(Auditoriul: Jos cu ei, jos cu ei!)

Eu, care sunt avocat, deci până acum am stat dincolo de barieră şi am încercat să lupt împotriva puterii şi am acceptat o funcţie cu inimă foarte grea, fiindcă este foarte, foarte greu ca să ai o funcţie în aceste vremuri tulburi, am acceptat această funcţie ca să încerc să contribui la aducerea ţării pe calea cea bună; că se află într-un moment de răscruce.

Această cale poate fi apucată numai cu sprijinul dumneavoastră.

Dacă revendicările dumneavoastră îmbracă un iz de platformă, care să fie prezentabilă conducerii superioare de stat, cu cea mai mare plăcere sunt de acord ca luni seara să plec la Bucureşti cu aceste revendicări şi să le prezint conducerii, să le aibă în vedere.

În orice caz, am înţeles, toată lumea este de acord, trebuie să se ia măsuri radicale pentru ca să nu mai avem frică de securişti, de miliţieni (o voce: sunt poliţai) - nu, nu, nu vreau să stric cuvântul poliţie, totuşi nu există o societate fără poliţişti.

Deci aceşti miliţieni, care au fost în stare ca după ce au ştiut ce s-a întâmplat la Timişoara, ce s-a întâmplat la Bucureşti înainte de masă, totuşi au dat în luptătorii pentru libertate la Tîrgu-Mureş, nu numai că nu au ce căuta în rândul noii poliţii, dar trebuie să fie trimişi în judecată, arestaţi şi închişi!

(Auditoriul: Judecaţi, judecaţi!)

Toţi cei care ştiu şi au probe împotriva securiştilor şi a miliţienilor, care au maltratat şi au omorât luptătorii pentru libertate, n-au decât să depună în acest sens plângeri la Procuratura Militară, care are obligaţia legală de a descoperi adevărul, iar dacă nu îl descoperă, atunci se vor lua măsuri împotriva acelora care nu-şi fac datoria şi nu au ce căuta la Procuratura Militară.

(Auditoriul: Câtă încredere putem avea?)

Nu se ştie dacă putem avea încredere, de aceea să vedem cum lucrează şi dacă nu descoperă adevărul, aşa cum s-a întâmplat şi cu cauza Dan Aurel (observaţie: Dan Aurel a fost un con­du­cător administrativ, care s-a înfruptat din ajutoare şi a fost prins asupra faptului) (Audi­toriul: Jos cu ei!), – atunci nu au ce căuta în rândurile Procuraturii, deci să-i destituie.

(Observaţie: de atunci procurorul a fost avansat!)

(Auditoriul: Igreţ unde e? – a fost primul secretar al PCR jud. Mureş)

Apropo de Igreţ, este în judeţul Alba.

Problema rafalei ucigătoare din punct de vedere juridic este o problemă complexă; odată trebuie să se stabilească sfera persoanelor care au dat ordin de tragere şi pe urmă, pe cei care au tras.

Cei care au tras, în mod cert, o să spună de unde au primit ordin.

Vă promit, dacă ancheta nu este corectă, vă aduc la cunoştinţă, pe toate mijloacele posibile, la radio, la TV.

(Auditoriul: şi aici!)

Da, şi aici!

(Auditoriul: Adevărul! Adevărul!) Köszönöm, Mulţumesc, Danke schön!

Tuturor acestora trebuie să li se adauge faptul că, de la bun început, conducerea ţării a pus Securitatea sub protecţia armatei.

La Tîrgu-Mureş, unde în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, cadrele Ministerului de Interne au snopit în bătaie peste 50 de oameni (victime eliberate în după-amiaza zilei de 22, de către mulţimea revoluţionară), nimeni n-a fost arestat din cauza celor 6 morţi şi a celor 50 de persoane grav rănite.

În primele zile, securiştii tremurau ca varga, dar apoi au ieşit din nou în stradă. Pe deasupra, nici foştii conducători de partid n-au fost traşi la răspundere pentru activitatea lor.

Faptele acestea conţineau germenii rearanjamentului.

În prima zi de după prima manifestaţia „liberă”, a avut loc, la 13 ianuarie, cea de a doua întrunire pe ţară a UDMR, în Sala Studio a Institutului de Artă Dramatică „Szentgyörgyi István”. Mi se pare simbolic faptul că, de Crăciunul anului 1989, organizaţia judeţeană Mureş a UDMR a luat naştere în biroul fostului redactor şef Győző Hajdu. Acesta, de altfel, figurează sub două poziţii în cartea de telefon: odată ca Győző Hajdu, iar mai apoi ca Victor. După 22 decembrie, a fugit din Tîrgu-Mureş, temându-se că mânia poporului nu-1 va cruţa.

Am trăit momente de neuitat, când intra în sală, atunci încă sub protecţia armatei, László Tőkés.

Ministrul adjunct al învăţământului, profesor inginer dr. Attila Pálfalvi, a declarat cu ocazia întrunirii că, fidel programului FSN, Guvernul promovează ideea reînfiinţării învăţământului autonom al minorităţilor, aprobând toate iniţiativele şi soluţiile propuse în acest sens, de jos în sus. Drept exemplu, a invocat reînfiinţarea liceelor maghiare din Cluj. Frontul Salvării Naţionale afirma la 6 ianuarie că, „condamnă hotărât politica dusă de sistemul dictatorial anterior faţă de minorităţile naţionale şi declară solemn: va acorda şi va garanta drepturile individuale şi colective ale minorităţilor”.

Prin urmare, Frontul Salvării Naţionale proclama:

1. Recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi colective ale minorităţilor naţionale prin noua Constituţie a ţării.

2. Elaborarea şi adoptarea Legii minorităţilor naţionale care să concretizeze prevederile Constituţiei. Legea urmează să fie adoptată de Parlament cel târziu în 6 luni după intrarea în vigoare a noii Constituţii.

3. Se vor lua măsuri, stabilite prin lege, pentru a asigura cadrul instituţional necesar exercitării drepturilor fundamentale ale minorităţilor, folosirea limbii materne, promovarea culturii naţionale şi apărarea identităţii etnice. In acest scop, se va institui şi un minister al minorităţilor naţionale. (Adevărul, 6 ianuarie, 1990)

 

Károly Király a menționat în amintirile sale publicate în limba maghiară sub titlul Cu cărțile pe masă (Nyílt kártyákkal) , și mi-a povestit și mie,  că în proiectul inițial figura și dreptul nostru la autonomie. La definitivarea textului, Ion Iliescu a argumentat că, din precauție, ar trebui să se renunțe la această prevedere. Király s-a opus categoric, dar Géza Domokos, pe atunci doar președinte provizoriu al UDMR, a intervenit, spunând că și el este de părere că e mai bine să nu se amintească de autonomie în  programul privind drepturile minorităților naționale. Iliescu a profitat imediat de această gafă a lui Domokos și a declarat că, din moment ce și Domokos este de această părere, atunci șterge problema autonomiei din Programul Frontului Salvării Naționale. Dacă s-ar fi păstrat textul inițial, atunci opinia publică românească ar fi cunoscut din timp ideea autonomiei, s-ar fi obișnuit cu ea, și azi cauza autonomiei, care poate asigura păstrarea identității noastre maghiare pe pământul natal, ar sta cu totul alt fel. Relatarea lui Király este pe deplin confirmată de cunoscutul istoric bucureștean, fondator al UDMR, Lajos Demény.

Am expus atât de amănunţit programul FSN referitor la naţionalităţi, spre a putea explicita cauzele nerăbdării şi neîncrederii manifestate de către maghiari în problema învăţământului.

Din păcate, noile partide, înmulţite precum ciupercile, şi aşa numitele partide istorice: Partidul Naţional Ţărănesc, cu adaosul nou „Creştin şi Democrat”, Partidul Naţional Liberal, precum şi cele 50-60 de partiduleţe, fie că nici măcar nu şi-au formulat programul referitor la naţionalităţi, fie că programul lor conţinea mult mai puţin decât cel al FSN

În felul acesta, partidele româneşti autointitulate democratice au comis o imensă gafă. Fără s-o vrea, ele au făcut minorităţile naţionale să creadă că drepturile lor se pot asigura doar prin FSN, iar dacă întâmplător, acesta va fi înfrânt în alegeri (ceea ce, în ianuarie, multora li se părea a fi o posibilitate reală), atunci nu vor fi şcoli maghiare şi nu va fi egalitate în drepturi.

Iată pentru ce, în urma faptului că, începând din 1961, aşteptase clipa când fostul Colegiu Reformat, vechi de 450 ani şi devenit actualmente Liceul „Bolyai Farkas”, va deveni din nou şcoală maghiară, maghiarii din Tîrgu-Mureş ar fi dorit ca lucrul să se împlinească imediat, încă de la începutul trimestrului II.

La 18 ianuarie a luat naştere o decizie oficioasă în acest sens, legată de numele lui Valer Gâlea, inginer, vicepreşedintele organizaţiei judeţene FSN, Tibor Weszely, profesor, vicepreşedinte al organizaţiei municipale FSN Tîrgu Mureş şi Nistor Man, profesor, preşedintele Comisiei pentru învăţământ din cadrul FSN Mureş.

Decizia a pricinuit o mare fierbere în secţia română de la „Bolyai”, precum şi în Liceul „Papiu Ilarian” (ca şi în organizaţiile politice - pardon: culturale - aferente acestuia).

Consiliul Judeţean Mureş al FSN a dezbătut cazul într-o şedinţă extraordinară.

Materialul acestei şedinţe din 19 ianuarie este atât de interesant şi de edificator, încât trebuie editat în întregime, întrucât demonstrează care este calea viabilă în degajarea inteligentă, raţio­nală, a neînţelegerilor româno-maghiare.

După confruntarea deschisă, făţişă, dar fără accente de ură, a argumentelor, talentaţii politicieni români (în general tineri), aduşi la suprafaţă de către Revoluţie (dar pentru moment scoşi din circulaţie de către hienele de la „Vatra Românească”), au înţeles că maghiarii au dreptul la şcoli proprii, şi mai ales la Liceul „Bolyai”, încununat de un trecut de 450 ani.

Membrii maghiari ai Consiliului au adoptat şi ei reînfiinţarea „de iure” a Liceului „Bolyai” drept şcoală cu limba de predare maghiară. Totuşi, reprezentanţii maghiarilor au fost de acord că acest lucru se poate efectua numai la începerea noului an şcolar, deci la l5 septembrie 1990.

Compromisul sănătos sună, deci, astfel: „de iure”, Liceul „Bolyai” să fie imediat declarat liceu maghiar, însă elevii români să continue cursurile acolo până la încheierea anului şcolar.

În această consfătuire s-a exprimat pentru prima dată Smaranda Enache, în favoarea restaurării învăţământului autonom de limbă maternă. Efectul a fost covârşitor.

La mijlocul lui ianuarie, prin scriitorul András Sütő, mi-a parvenit un cutremurător memoriu. Cei ce îl redactaseră şi-au indicat numele în plic separat, închis. Faptul acesta demonstra şi el teama înrădăcinată în oameni, măsura în care se păzesc încă şi acum de intervenţia membrilor încă liberi ai vechilor organizaţii ale forţei samavolnice, de represiune.

Am considerat că, trebuie să fac neapărat ceva; în seara zilei de 19 ianuarie l-am chemat, deci, la telefon, pe preşedintele ţării, cerându-i o audienţă. Foarte politicos, m-a primit deja a doua zi de dimineaţă.

Pentru Iliescu, faptul că fusesem apărătorul lui László Tőkés era o recomandare extrem de favorabilă. (Poate că, pentru unii, gestul meu pare prea puţin simpatic - dar l-am făcut: de câte ori mă aflam la prima întrevedere cu cineva din conducerea de la Bucureşti, găseam prilejul să strecor vorba că fusesem apărătorul lui Tőkés. Comunicarea aceasta a avut întotdeauna efect de „Sesam, deschide-te!”. Solicitudinea maximă am observat-o de pe urma comunicării acestui fapt, la căpitanul Mihai Lupoi, fost ministru al turismului. De altfel, el s-a detaşat primul de conducerea centrală românească, în semn de protest împotriva politicii şi metodelor de conducere practicate de către premierul Petre Roman.) Dar, unde sunt zăpezile de-acum un an...

Foarte îndatoritor, m-a felicitat pentru faptul de a-1 fi apărat pe László Tőkés şi inginerul Nica Leon, pe care, drept preşedinte al unui partid proaspăt înfiinţat, l-am cunoscut în anticamera lui Iliescu. După înăbuşirea manifestaţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti (iunie), Nica Leon, unul din eroii Revoluţiei de la 22 decembrie, a fost ţinut în închisoare săptămâni în şir.

A doua zi, la ora 13.00, deci cu câteva ore întârziere, Ion Iliescu m-a primit foarte amabil şi curtenitor, scuzându-se că m-a făcut să aştept. M-a întâmpinat în prag şi nu s-a reaşezat la masa de lucru, ci s-a instalat cu mine la masa de recepţie...

I-am înmânat traducerea românească a memoriului celor din Secuime, împreună cu fotografiile aferente. Pe scurt, documentul relata faptul că în vara anului 1989, miliţia unui oraş din Secuime, s-a mutat într-un nou sediu, iar în cuşca pentru câini, din curtea vechiului sediu, s-au găsit două cranii şi oase umane. În august 1989, le-a fost teamă să dea în vileag cazul, dar au păstrat osemintele. Deoarece  vechii miliţieni se aflau în  libertate, reclamanţii doresc să-şi păstreze anonimatul. L-am rugat pe Iliescu să repartizeze materialul numai unor agenţi de cercetare demni de toată încrederea. Preşedintele mi-a spus că îl va preda procurorului general. Oricum, preşedintele a fost foarte uimit de rugămintea mea. Cercetările au fost demarate, iar medicii legişti, prin raportul de expertiză, au constatat că, craniul aparţine unui tânăr care a decedat în urma împuşcării. Cu toate acestea, nimeni nu a fost tras la răspundere...

M-am folosit de prilejul că mă aflam între patru ochi cu primul om al ţării şi i-am spus următoarele:

Domnule Iliescu, noi avem încredere în dumneavoastră, dar dacă nu veţi fi mai radical în privinţa securiştilor şi nomenclaturiştilor vinovaţi, vă vom pierde.

Ştiam, şi i-am şi spus-o, că nu se poate pune problema unei trageri la răspundere colectivă, dar am accentuat că cei cu mâna pătată de sânge şi cei ce au maltratat oameni, trebuie pedepsiţi. N-am pregetat să declar că nu este suficient să se ia măsuri doar împotriva membrilor Comitetului Politic Executiv, ci trebuie incluse şi conducerile judeţelor, împreună cu oamenii-cheie ai Comitetului Central al PCR.

Domnul Iliescu, privind în gol, s-a mulţumit să spună: – Da, da, Securitatea.

Am insistat asupra faptului că opinia publică românească trebuie pregătită pentru acceptarea egalităţii în drepturi a minorităţilor naţionale, căci, am exemplificat eu, dacă în mod absolut just, la Liceul „Bolyai” din Tîrgu Mureş este ales un director maghiar, faptul privit cu ochi româneşti, se poate rezuma la ideea: „un director român mai puţin”. Şi se va mai adăuga: „ce om de treabă este sărmanul!”

M-a întrebat de ce vrem învăţământ medical şi farmaceutic maghiar separat în cadrul Universităţii „Bolyai” din Cluj.

Esenţial, i-am replicat eu, este să se restabilească instruirea independentă, în limba maghiară, pentru viitorii noştri medici şi farmacişti: apartenenţa organizatorică este de importanţă secundară. Din păcate, profesorii români au aplicat cu atâta însufleţire principiul „numerus clausus”, încât în anul I există doar 14 maghiari, pe când în anul VI sunt peste 80, cifra de şcolarizare fiind identică. Pentru noi, este evident că numai instituţii proprii pot asigura promovarea drepturilor naţionalităţilor, formarea intelectualilor proprii.

Preşedintele Iliescu a remarcat că, mai demult, la Tîrgu-Mureş existase rector maghiar; să fie deci tot un maghiar şi acum.

I-am argumentat că aşa ceva se realizează mult mai dificil decât restaurarea dreptului învăţământului în limba maghiară. De altfel, n-ar fi cuminte să fie aşezat un rector maghiar în fruntea unei instituţii majoritar româneşti. Soluţia rămâne: două institute, cu doi rectori.

Ştiind că persoana aleasă iniţial pentru postul de ambasador la Budapesta n-a acceptat propunerea, am sugerat că, dacă se doreşte aşezarea relaţiilor pe baze noi, trebuie numită la Budapesta o personalitate într-adevăr aptă acestei misiuni, capabilă fiind să câştige simpatia întregii opinii publice maghiare.

Socoteam că omul cel mai potrivit era Smaranda Enache, atunci încă absolut necunoscută la Bucureşti.

Iliescu mi-a răspuns că, dacă este o personalitate atât de remarcabilă, să ne folosim la Tîrgu-Mureş de capacităţile ei.

Menţinându-mă la subiectul politicii externe, i-am mărturisit preşedintelui cât de mult mă uimeşte faptul că adjunctul ministrului de externe este acelaşi Constantin Oancea, cel care dirijează, de 16 ani, politica ceauşistă anti-maghiară. I-am relatat că, fiind la Timişoara, pe tema procesului László Tőkés, am avut prilejul să urmăresc într-o emisiune a televiziunii maghiare, modul jalnic în care Constantin Oancea încercase să facă apologia lui Ceauşescu, abia cu două luni în urmă, la conferinţa de presă de după congresul partidului. Consider că omul s-a discreditat în faţa lumii întregi, iar cazul nu a fost încă dat uitării. (Cu o oră în urmă, îi spusesem cam acelaşi lucru secretarului de stat pentru externe, Romulus Neagu, care îmi răspunsese că Oancea a fost cel ce i-a arestat pe condu­cătorii ministerului de externe. Aşa a ajuns deci, din haiduc – poteraş. Un fleac!)

I-am vorbit preşedintelui şi despre faptul că, foarte mulţi foşti colegi de facultate ai mei lucrează la Externe şi, deci, ştiu că, acolo au rămas doar cei ce au fost şi la „Interne”. Am propus rechemarea celor îndepărtaţi pentru faptul de a fi refuzat să lucreze pentru interne, iar securiştii să fie dirijaţi în alte domenii. Dacă nu veţi proceda astfel, domnule preşedinte, am conchis eu, nu prea cred să avem o politică externă nouă a României.

M-a ascultat cu toată atenţia, luându-şi note şi încheind cu un singur cuvânt: bine.

Semnificativ, ambasadorul ungar de atunci, Pál Szűts, în memoriile lui intitulate „Jurnal din Bucureşti”, scrie: „În politica externă românească situaţia este neschimbată”. Rămâne întrebarea: numai în politica externă? Citând din nou din memoriile lui Pál Szűts, revin la povestea apelului citit la postul de radio „Kossuth”, un apel bazat pe informaţii false, care a indus în eroare:

(...) La 23 ianuarie, ministrul de externe ungar, Gyula Horn, printr-o scrisoare adresată omologului său român, reclama:

1. În comunicatul emis despre discuţiile purtate la Bucureşti, maghiarimea din România nu este deloc amintită.

2. Guvernul Republicii Ungare – la solicitarea Dvs. – printr-o declaraţie, s-a delimitat de atrocităţile care s-ar fi comis pe teritoriul României, în zonele locuite de maghiari. După ce s-a descoperit că a fost vorba doar de zvonuri rău-voitoare, conducerea română, nici la insistenţele repetate ale Ungariei, nu a fost de acord să dea dezminţire publică pentru calmarea spiritelor încinse în rândul populaţiei române.

3. La şedinţa comisiei de specialitate, cum am stabilit în decembrie, delegaţia română a sosit neautorizată, fără împuternicire valabilă, astfel că a fost nevoită să se limiteze doar la transmiterea propunerilor.

4. Problema redeschiderii consulatului de la Cluj, sprijinită şi de dl. Iliescu, trebuie abordată în mod separat.

„În baza celor sus-amintite, trebuie să constat că, între declaraţiile părţii române, făcute la cel mai înalt nivel, şi intenţia reală, există o diferenţă semnificativă, ceea ce, personal, consider că se datorează neschimbării personalului responsabil cu problemele maghiare din cadrul ministerului de externe de la Bucureşti şi Ambasadei române de la Budapesta.”

Pentru înmânarea scrisorii, am solicitat o întâlnire ministrului de externe Sergiu Celac, care m-a primit la data de 25 ianuarie. Luând cunoştinţă de conţinutul scrisorii, primele sale reacţii au fost:

1. Consiliul Frontului Salvării Naţionale se delimitează de politica ceauşistă şi ar fi bine ca şi partea maghiară să se delimiteze de manifestările extremiste din trecut.

2. Prin această scrisoare (care din păcate va fi păstrată în arhive), dl. Horn se îndepărtează în mică măsură de modul de informare amiabil de până acum.

3. În ceea ce priveşte atrocităţile, partea română a precizat în mod repetat că nu avea ce să dezmintă.

4. Nu înţelege de ce este atât de urgent pentru noi deschiderea consulatului de la Cluj. La discuţiile purtate cu Iliescu nu a fost vorba despre consulatul din Cluj, ci despre deschiderea de consulate.

5. Este posibil ca, în Ministerul de Externe român să existe aspecte birocratice, dar dl. Horn de ce nu se preocupă de propria-i grădină? El nu ar permite amestecul în treburile sale interne.

(Szűts Pál: „Jurnalul din Bucureşti” (Bukaresti Napló. 1985–1990), Editura Osiris, Budapesta 1998).

Ministrul de Externe de atunci, Gyula Horn, în memoriile sale „Piloturi” (Cölöpök), descrie identic aceste evenimente.

După convorbirea noastră de 30-35 minute, am plecat de la preşedinte cu impresii favorabile, încrezător în sprijinul sincer pe care îl va acorda năzuinţelor noastre de egalitate, acest Ion Iliescu, omul care părea inteligent şi zâmbea plăcut. (De multă vreme, zâmbetul acesta nu mai are atâta naturaleţe: ai zice că s-a imprimat ca o crustă de gheaţă pe trăsăturile preşedintelui.)

Cu atât mai mare mi-a fost consternarea la 25 ianuarie, când Ion Iliescu a protestat la televiziune împotriva „tendinţelor separatiste maghiare”.

A doua zi dimineaţa, l-am sunat la telefon, spunându-i că o expresie mai puţin fericită n-ar fi putut folosi.

Argumentele expuse de mine atunci, figurează într-un articol de ziar, redat şi în această carte, de aceea nu le mai repet în locul acesta.

Domnul Iliescu mi-a răspuns că a protestat împotriva unor manifestări extremiste din ambele tabere, şi m-a întrebat ce expresie ar fi trebuit să folosească.

I-am replicat uluit, că, în sfârşit, ţara are conducători care vorbesc excelent româna şi că, în anturajul său, se află foarte multe persoane care vorbesc această limbă mult mai bine decât mine, fiind limba lor maternă şi, deci, îi pot da sfaturi mai bune decât i le-aş putea da eu.

– Socot însă, că, ar fi trebuit să insistaţi pentru întărirea şi restaurarea unităţii, domnule preşedinte.

Despre separatism am mai vorbit odată cu domnul preşedinte Iliescu, cam la o săptămână de zile după amintita convorbire telefonică.

Eram în restaurantul hotelului „Continental” din Tîrgu-Mureş, şi dădeam un interviu redactorului Al. Pintea de la „Adevărul”, vorbind despre ce dorim pe linia obţinerii egalităţii, într-o Românie nouă şi democratică. (Nici nu-i cazul să spun, acest interviu, de asemenea, nu a văzut lumina tiparului.)

La un moment dat, într-un suflet apare un angajat al hotelului, anunţându-mă că sunt căutat la telefon, la recepţie, de domnul preşedinte Iliescu (în prealabil dăduse un telefon la domiciliul meu şi a fost informat de soţia mea de locul unde pot fi găsit).

Mi-a relatat că doi studenţi de la IMF Tîrgu-Mureş se află la el în audienţă şi se plâng de faptul că studenţii maghiari doresc să aibă până şi cantine separate. „Oare asta nu-i separatism?” m-a întrebat dânsul.

Ţinând cont de auditoriul foarte atent, i-am răspuns doar atâta: lucrurile nu se prezintă chiar aşa în realitate.

După toate acestea, m-a rugat ca a doua zi să-i primesc în audienţă pe cei doi studenţi români. Bineînţeles, imediat am dat curs cererii. Natural, cei doi tineri nu m-au căutat niciodată, le era ruşine să mă alimenteze cu asemenea baliverne; acestea erau păstrate pentru dezinformarea opiniei publice româneşti! Cei doi conducători ai Ligii Studenţilor Români din IMF, Silviu Morariu şi Lucian Boilă, azi „îşi fac treaba” în calitate de cadre didactice universitare.

 

După cum am mai semnalat, Hotărârea din 19 ianuarie 1990 a Organizaţiei Judeţene a FSN în opinia publică nu obţinuse un consens unanim, aşa că tensiunea a continuat să crească.

Consfătuirea comună a cadrelor didactice de la Liceul „Papiu Ilarian” (în sala sa festivă s-a înfiinţat oficial „Vatra Românească”) şi Liceul „Bolyai Farkas”, organizată de FSN Tîrgu Mureş.

La această consfătuire judeţeană, FSN era reprezentat de patru persoane: Smaranda Enache, preşedinte al Comisiei Culturale; Attila Jakabffy, preşedinte al Comisiei Minorităţilor Naţionale; András Tőkés, adjunct al Inspectorului General Şcolar Judeţean (şi, implicit, profesor la Liceul „Papiu Ilarian”), şi subsemnatul, ca vicepreşedinte.

Şedinţa s-a inaugurat prin declaraţia lui Vasile Matei, directorul adjunct român al Liceului „Bolyai”, care a comunicat că profesorii de naţionalitate română ai şcolii sunt împotriva reînfiinţării imediate a şcolii maghiare independente, deci, împotriva separatismului.

Luând cuvântul, profesorii de la Liceul „Papiu Ilarian” au atacat pe un ton deosebit de dur hotărârea-compromis din 19 ianuarie a Consiliului Judeţean Mureş. Ca vicepreşedinte, am cerut cuvântul, spre a lua apărarea poziţiilor adoptate de noi, însă nu am fost lăsat să vorbesc. In sală s-au proliferat strigăte ca: „Nu avem nevoie de avocaţi...” Ulterior, unii au căutat să se dezvinovăţească, susţinând că n-au vrut să vorbesc, neştiind cine sunt... (cu toate acestea ştiau însă că sunt avocat). Ţin să remarc aici că, de altfel, şi în legătură cu scriitorul András Sütő, cei din Hodac au consemnat în scris că nu au participat la vexări ale unor persoane necunoscute. Atât de bine izvoresc basmele din aceeaşi sursă?

Drept protest, întregul corp didactic de la Liceul „Bolyai” a părăsit sala.

Aşa s-a transformat dialogul într-un monolog agresiv, de respingere a reînfiinţării şcolilor maghiare independente etc.

Smaranda Enache ar fi dorit să intervină pentru a-i tempera pe oratorii tot mai brutali (despre care nu ştiam, încă atunci, că sunt admirabilii membri ai unei asociaţii „culturale”), dar aceştia n-au fost dispuşi s-o asculte nici pe dânsa, drept pentru care doamna Enache a fost nevoită să spună ce avea de spus, doar după şedinţă, în faţa unei casete video. Banda am trimis-o imediat la Bucureşti, cu convingerea că asemenea idei nobile, de factură europeană, trebuie aduse la cunoştiinţa opiniei publice, a întregii ţări.

Inginerul Emil Târnăveanu, vicepreşedinte al Consiliului orăşenesc FSN, a adus argumente în favoarea reînfiinţării Liceului „Bolyai” cu limba de predare maghiară, dar a fost huiduit. Ori, acest tânăr intelectual român nu este un fite-cine! El singur a îndrăznit, la Tîrgu-Mureş, în septembrie 1989, să se opună prin vot realegerii lui Ceauşescu – în şedinţa de partid pentru candidarea acestuia. Fireşte, pentru adepţii replierii, asemenea personalităţi nu sunt demne de credit şi trebuie înlăturate. Precum s-a şi întâmplat cu Emil Târnăveanu, după alegerile din 20 mai 1990.

Când o profesoară cu un sistem nervos nu prea echilibrat a început să vorbească despre maghiari pe un ton de mahala, Tőkés, Jakabffy şi cu mine, am părăsit sala în semn de protest.

La repetatele mele insistenţe telefonice (am vorbit până şi cu domnul Ion Iliescu), televiziunea română a pus în emisie declaraţia Smarandei Enache, într-un moment de mare dificultate pentru ţară, după manifestaţiile antiguvernamentale din 28 ianuarie, seara târziu. Efectul a fost consternant: patimile s-au dezlănţuit furtunos. Extremiştii nu s-au mulţumit s-o atace şi s-o ameninţe pe Smaranda Enache: ei nu i-au cruţat nici părinţii, nici măcar salutul lor nu l-au primit. În acelaşi timp, din toată ţara ne-au sosit semnale de încurajare; la Timişoara au avut loc chiar manifestaţii în favoarea doamnei Enache.

Între timp, a început greva „nemişcării” organizată de elevii Liceului „Bolyai” în nădejdea că, în felul acesta vor putea forţa reînfiinţarea imediată a învăţământului în limba maghiară.

În 30 ianuarie, m-am dus la şcoala mea de odinioară (unde şi-au dat cândva bacalaureatul tatăl meu, sora mea şi fratele meu), şi, în cabinetul directorului, împreună cu profesorul László Lőrincz din Bucureşti, vicepreşedinte al Comisiei pentru Naţionalităţi din cadrul FSN central, am încercat să conving delegaţia elevilor şi comitetul de părinţi să accepte hotărârea Consiliului Judeţean al FSN din 19 ianuarie, în sensul că liceul maghiar să fie reînfiinţat „de facto”, doar în toamnă. Am accentuat că nu putem cuceri egalitatea în drepturi pentru maghiari, dacă nu ţinem seama de sensibilitatea românilor. Am declarat că, dacă elevii români şi profesorii lor nu vor să schimbe şcoala în timpul anului, eu nu pot califica această atitudine a lor drept un abuz. Am adăugat că, faptul de a se fi procedat la fel cu maghiarii în 1961, nu poate constitui motivaţie pentru un pas similar. Trebuie să isprăvim odată cu mentalitatea talionică. Învăţământul în limbile naţionalităţilor trebuie garantat prin lege, şi obiectul nu poate fi supus unor negocieri locale.

Profesorul Lőrincz s-a declarat de acord cu spusele mele, subliniind că ultimatumurile noastre nu fac decât să dea apă la moara naţionaliştilor români.

S-a găsit acolo cineva dintre părinţi, care mi-a aruncat în obraz acuza că îi trădez pe maghiari şi nu sunt dispus să promovez pretenţiile legale ale acestora, spre a nu-mi risca prin aceasta, cariera politică. Omul m-a întrebat cine mă autorizează să manifest o atitudine atât de împăciuitoare. A fost aplaudat.

Profesorul Matei, director adjunct al Liceului „Bolyai”, era cât se poate de uluit (cunoaşte bine limba maghiară). Caracteristic rămâne faptul că, niciodată n-a spus în faţa vreunui forum românesc: staţi, oameni buni, adevărul în legătură cu Kincses este diametral opus minciunilor preferate de „Vatra”; Kincses s-a opus categoric îndepărtării imediate a elevilor români din Liceul „Bolyai”. Sunt foarte curios dacă va fi vreodată dispus să relateze toate aceste lucruri. De altfel, există şi o casetă video: pot face oricând dovada că ceea ce scriu aici, este purul adevăr. Acelaşi punct de vedere l-am expus şi în interviul din 4 februarie, dat televiziunii din Budapesta.

Acum, la şase luni, chiar la zece ani după evenimente, nu pot decât să afirm că maghiarii nu s-au înşelat, socotind că dacă liceul „Bolyai” nu devine imediat şcoală maghiară, nu va deveni nici după alegeri, deoarece noul guvern nu are să îndeplinească promisiunile FSN (Este drept, după alegerile din 1990, noua conducere judeţeană a UDMR nu a cerut punerea în aplicare a hotărârii FSN Mureş din 19 ianuarie 1990, votată, cum am spus, în unanimitate!)

Au greşit însă, într-un singur punct: căci neîndeplinirea aparţine tot guvernului FSN condus de Petre Roman, deşi ar fi vorba despre respectarea programului formulat de FSN în ianuarie!

Chestiunea învăţământului s-a zbuciumat mai departe, ministrul adjunct al învăţământului, inginer profesor dr. Attila Pálfalvi,  a fost demis, creându-se în dauna sa aparenţa, că el ar fi scornit separarea şcolilor, deşi acesta era program guvernamental. Demiterea lui Attila Pálfalvi a contribuit (şi ea) la împotmolirea cauzei învăţământului în limba maghiară.

Doar după protestul UDMR, de ochii lumii, profesorul Pálfalvi a fost numit ministru adjunct la construcţii de maşini.

Pe durata grevei elevilor, delegaţia comitetului de părinţi de la Liceul „Bolyai Farkas” şi a elevilor au purtat discuţii la Bucureşti. în cadrul emisiunii în limba maghiară a televiziunii române de la Bucureşti, a fost organizată o masă rotundă la care au luat parte Mihai Şora, ministrul învăţământului, noul său adjunct Lajos Demény de la Târgu-Mureş: Imre Fodor, preşedintele Comitetului de părinţi, dr. Dezső Kovács şi reprezentanţii elevilor care urmau să susţină bacalaureatul. Imre Fodor şi ceilalţi membrii ai delegaţiei au argumentat hotărât pentru restituirea străvechiului liceu maghiar (în curând va împlini 500 ani de existenţă). Argumentele invocate au fost acceptate de ministrul Şora, însă acesta n-a luat măsuri concrete.

Pe parcurs, la Tîrgu-Mureş spiritele se agitau nu numai din cauza problemei şcolare, dar şi pe tema alegerii demnitarilor din cadrul primăriei municipiului.

Sprijinit de generalul Ioan Scrieciu, prim-vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, colonelul Judea (căruia noi îi ziceam Iuda, căci a trădat Revoluţia) a ignorat cu desăvârşire hotărârea de principiu a Consiliului Judeţean, pe temeiul căruia primarul (prefectul) judeţului urma să fie român, iar adjunctul său maghiar; în schimb, primarul oraşului trebuia să fie maghiar (datorită faptului că populaţia oraşului este în majoritate maghiară), iar adjunctul său român. S-au manevrat nişte alegeri în care au ieşit victorioşi 5 români şi 2 maghiari, primar devenind un vechi personaj român al regimului ceauşist.

Datorită protestului nostru, s-a dispus repetarea alegerilor.

La consfătuirea unde problema s-a discutat în cerc restrâns, András Sütő a arătat că partida colonelului Judea dăduse biroului primăriei orăşeneşti o componenţă tipică mentalităţii activiştilor lui Ceauşescu, neasigurând reprezentanţa proporţională a maghiarilor. Judea interveni, spunând că şi Sütő a fost ceauşist, şi atunci de ce vorbeşte aşa. La care, Sütő a replicat: cu totul alta este situaţia cuiva care l-a slujit pe Ceauşescu până în ultima clipă, ca Dumneavoastră, care nu v-aţi manifestat nicicând, în nici un fel, împotriva lui Ceauşescu - şi iarăşi, cu totul alta e situaţia mea, care am fost exclus din viaţa spirituală de mai bine de zece ani.

Socot că domnul colonel s-a simţit jignit, şi, drept veritabil „ţine minte”, a trecut în contul lui Sütő remarca. Iată pentru ce l-a apărat cu atâta „succes” la 19 martie, împotriva celor ce fuseseră cât pe ce să-l asasineze pe scriitor.

Am participat şi eu la noile alegeri, argumentând în favoarea proporţiei de 50-50% în componenţa conducerii oraşului, ca şi pentru formula primar maghiar, adjunct român; cu ajutorul voturilor tineretului român, lucrurile sau aranjat într-adevăr în felul acesta. Atât în consiliul FSN, cât şi în componenţa Primăriei au avut loc modificări esenţiale.

Radu Ceontea a luat cuvântul şi cu această ocazie. Constatasem deja, pe baza unor manifestări anterioare ale sale, că nu gândeşte ca un intelectual democrat cu principii acceptabile. L-am apostrofat, întrebându-l de ce ia cuvântul şi nu preferă să tacă atunci când nu este suficient de lămurit în problemă. Într-adevăr, şi-a întrerupt peroraţia şi s-a aşezat la loc. Ei, da, pe vremea aceea încă nu era senator...

Pe la mijlocul lui ianuarie, au apărut volantele cu „Proiectul de Constituţie” (despre care, la solicitarea mea, János Makkai a publicat un excelent articol în ziarul „Népújság”), iar de la Oficiul Poştal Central s-a emis şi faimoasa telegramă instigatoare. (Relatarea mea despre aceste două materiale este cuprinsă într-un articol pe care îl redau mai departe, în lucrarea de faţă.)

Károly  Király revenise recent, după intervenţia chirurgicală de la Budapesta;

Ne-am înţeles să cerem în scris Procuraturii deschiderea cercetărilor pentru a se stabili cine este autorul telegramei şi a volantei, insistând pentru punerea sub acuză după depistare.

Lucrătorii români şi maghiari ai Poştei au cerut în presa locală identificarea colegului de la care provine telegrama de instigare la acţiuni împotriva maghiarilor. Insistenţa lor a rămas zadarnică.

Mi-am zis că n-ar strica un mic imbold în direcţia Procuraturii, ca să elucideze odată cazul. Spre sfârşitul lui februarie, l-am sunat la telefon pe Gheorghe Andreicuţ, procurorul şef al judeţului. Mi-a răspuns că  expeditorul telegramei este neidentificabil (menţionez, că lucrătorii de la poştă afirmă contrariul), iar „proiectul de constituţie” fiind un simplu proiect de lege, cercetarea acestuia nu intră în competenţa procuraturii...

Am considerat că situaţia este atât de îngrijorătoare, încât justifică implicarea publicităţii, prin presă, şi am scris articolul intitulat „Uszítással az egyenjogúság ellen” (Cu instigaţii împotriva egalităţii în drepturi). Nici ziarul „Romániai Magyar Szó” n-a publicat acest articol (mulţumindu-se să tipărească, peste câteva săptămâni, doar ultimul alineat al scrierii) şi nici „Neuer Weg” (cotidianul german din Bucureşti), dar nici ziarul „Magyar Nemzet” din Budapesta.

Vă rog, însă, citiţi în cele ce urmează avertismentul adresat de mine opiniei publice la sfârşitul lunii ianuarie 1990: