Greva studenţilor medicinişti din martie 1990

 

„După cotitura din ’89, studenţii medicinişti maghiari şi-au înfiinţat rapid, încă la data de 15 ianuarie, organizaţia de apărare a intereselor lor, Uniunea Studenţilor Maghiari din Tîrgu-Mureş (USMT).

In atmosfera euforică, caracteristică întregii ţări, era bătătoare la ochi antipatia cu care studenţii români au reacţionat la aceasta. Şi-au etichetat colegii maghiari ca fiind şovinişti, separatişti. Se putea bănui, deja, că este vorba de un fenomen dirijat din umbră. Simţindu-şi statutul privilegiat în pericol, cadrele didactice retrograde, depăşite profesional, compromise din punct de vedere politic, au folosit pretextul şovinismului, ce s-a dovedit din nou eficace. USMT a militat încă de la început pentru reintroducerea învăţământului complet de limbă maghiară, care din punct de vedere organizatoric să fie o facultate a Universităţii maghiare reînfiinţate, „Bolyai” din Cluj.

Pe termen scurt, scopul era realizarea învăţământului practic în limba maghiară, impunerea principiului parităţii (reprezentare egală) şi nu a principiului reprezentării proporţionale în senatul universităţii, precum şi stabilirea planului de şcolarizare separat la examenul de admitere. După o serie de discuţii ce au durat o lună şi jumătate, dacă pot fi considerate discuţii când una dintre părţi refuză din start orice propunere, nu am reuşit să obţinem nimic din aceste cereri.

Repetatele atacuri violente antimaghiare şi manifestările de masă au influenţat negativ desfăşurarea discuţiilor. În această atmosferă, văzând lipsa oricărei intenţii de colaborare, de a ajunge la compromis, idea grevei „nemişcării” a fost luată în considerare, deja, la sfârşitul lunii februarie.

Ca o ultimă încercare, la 6 martie, o delegaţie mixtă formată din profesori şi studenţi, s-a deplasat la Bucureşti, la ministrul adjunct al învăţământului, Paul Cornea, pentru a încerca imposibilul. Discuţia s-a dovedit a fi din nou un eşec, ca urmare, USMT a anunţat declanşarea grevei pentru data de 7 martie, ca ultim mijloc de a-şi atinge scopurile. În dimineaţa zilei de 7 martie, aproape toţi studenţii maghiari, potrivit propriei convingeri şi decizii, s-au adunat pe terenul de sport al Universităţii, de unde au pornit spre incinta clădirii centrale, unde au ocupat locurile stabilite de organizatori la cele două margini ale coridoarelor, precum si la marginile scărilor. După aceasta, au înaintat o petiţie rectorului universităţii, prof. dr. Pascu, în care au precizat motivele şi scopurile grevei.

Presa scrisă, televiziunea şi radioul au reacţionat rapid la cele întâmplate. Multe persoane, respectiv organizaţii, printre care Uniunea Medicilor şi Farmaciştilor Maghiari, Biserica catolică din localitate, Filiala locală a UDMR, un grup al muncitorilor reghineni, UDTM, KMDSZ etc., au asigurat studenţii de solidaritatea lor. Mai multe cadre universitare s-au aşezat printre studenţi, exprimându-şi astfel sprijinul.

O mică parte a studenţilor români a urmărit cu pasivitate evenimentele, cealaltă parte a redactat în continuu comunicate şi inscripţii provocatoare, după care, la 12 martie a organizat o „contrademonstraţie”. Au năvălit coridoarele strigând, fumând, purtând insignele „Vetrei Româneşti”, tuburând_ordinea. Aceştia şi-au motivat acţiunile afirmând că greva nemişcării studenţilor maghiari perturbă procesul de învăţământ, iar cererile acestora au un caracter separatist, revizionist(!).

Între timp, s-a aflat că vizita delegaţiei Ministerului de învăţământ şi a Comisei pentru Naţionalităţi a fost anulată din cauză „de boală”. Această delegaţie urma să asigure cadrul oficial discuţiilor dintre partea română şi cea maghiară. Tensiunile au crescut, studenţii români şi maghiari îşi exprimau poziţiile reporterilor postului ORF TV din Viena. Membrii norvegieni ai Comisiei Helsinki adunau informaţii de la cele două părţi. După masă, studenţii maghiari şi români, precum şi profesorii, s-au aşezat la masa tratativelor cu participarea rău famatului colonel Judea, preşedintele municipal al CPUN. Deoarece nici după o oră şi jumătate de discuţii nu s-a ajuns la un rezultat, ba s-a ajuns chiar la insulte şi afirmaţii aţâţătoare, delegaţia maghiară a fost nevoită să părăsească sala.

La 13 şi 14 martie, greva a continuat în aceeaşi atmosferă tensionată. La 15 martie, Universitatea se asemăna cu un stup roit. Greva continua; între timp reporterii TV de la Cutia Neagră (Fekete Doboz) au realizat reportaje cu rectorul universităţii şi cu liderii studenţilor, iar după-amiază, studenţimea s-a deplasat la serbarea de comemorare organizată la Monumentul Secuilor  Martiri.

La 16 martie, din cauza incidentelor de la farmacia din cartierul Tudor, atmosfera devenea din ce în ce mai tensionată. Greva a continuat, nu mai existau speranţe pentru tratative, oraşul era înfierbântat. În jurul internatelor, mulţimea română isterizată jubila.

Sâmbătă, 17 martie, greva a fost suspendată. În organizarea Ligii Studenţilor Români, au avut loc noi demonstraţii, într-o atmosferă similară cu cele anterioare, cu sloganuri xenofobe identice. În această stare de spirit, în ascensiunea violenţelor, trebuia luată o decizie în privinţa continuării grevei nemişcării.

De aceea, la 19 martie, pe terenul de sport, unde erau adunaţi studenţii, conducătorii acestora au anunţat că se vor deplasa la Biserica Cetăţii şi vor suspenda temporar greva de la UMF. (Pe atunci, n-au bănuit că greva va înceta definitiv). Totodată, se zvonea că a sosit mult-aşteptata comisie guvernamentală de la Bucureşti. Decizia luată s-a dovedit a fi corectă, deoarece după masă, ţăranii îmbătaţi şi înarmaţi de pe Valea Gurghiului, au fost transportaţi prima oară la Universitate pentru „a-i pune la punct” pe studenţii maghiari. Din fericire, nu au găsit pe nimeni. Aici se termină doar cronica grevei nemişcării, nu şi lupta pentru realizarea cadrului adecvat de învăţământ în limba maternă. Trebuie să menţionăm, totuşi, că, în urma evenimentelor tragice din „Martie Negru”, mare parte a studenţilor grevişti s-au refugiat în Ungaria.”