Februarie 1990

 

Cotidianul  „Cuvântul Liber”, ca şi Televiziunea din Bucureşti, deveneau tot mai agresive. Adevărul este că primul atac dur la adresa mea a venit din partea lui János Makkai, redactor-şef al cotidianului de limbă maghiară „Népújság”. L-am sunat pe András Sütő, întrebându-1 dacă în calitate de vicepreşedinte al FSN şi avocat al lui László Tőkés am devenit ţinta presei de limbă maghiară, oare la ce mă pot aştepta din partea presei române? Sütő m-a liniştit: a discutat deja cu Béla Markó, unul din vicepreşedinţii UDMR Mureş de atunci, ca acesta să dea replica cuvenită. (Din păcate, articolul n-a apărut nici până în prezent).

Acum înţelegeam perfect pentru ce anume, la mijlocul lui ianuarie, vechiul redactor şef de la „Cuvântul Liber”, Ioan Pop, refuzase să publice şi el interviul dat de Géza Domokos, apărut la 11 ianuarie în ziarul „Adevărul”.

Era evident că anumite cercuri fac tot posibilul pentru ca opinia publică românească să nu poată cunoaşte adevăratele năzuinţe ale maghiarilor din România.

Au început să apară serii de articole ce descriau calvarul foştilor conducători ceauşişti îndepărtaţi „pe nedrept”. L-am sunat pe Lazăr Lădariu, redactor-şef al „Cuvântului Liber”, infirmând acest lucru. I-am dat drept exemplu societatea târgumureşeană „Prodcomplex”, unde majoritatea angajaţilor erau maghiari, iar directorul societăţii, inginerul maghiar István  Gedő a fost schimbat cu un inginer român, Gheorghe Lungu. I-am spus să publice un interviu cu Gheorghe Lungu, pentru ca publicul român să cunoască situaţia reală. După câteva zile, am revenit asupra problemei. Mi-a răspuns că interviul n-a fost încă realizat deoarece numirea în funcţia de director a inginerului Lungu nu a fost încă aprobată de organele superioare. Interviul va fi publicat imediat după ce se rezolvă această problemă. După cunoştinţele mele, acest interviu n-a fost citit de nimeni nici până în prezent, cu toate că inginerul Lungu a fost validat ca director.

Întâi mi-am zis că nu e vorba decât despre un specific târgumureşean, însă curând mi-am dat seama că nici „Adevărul” sau Televiziunea Română nu sunt dispuse să publice răspunsurile şi luările noastre de atitudine.

În ciuda faptului că „onorasem” ziarul „Adevărul” cu articolul meu consacrat cazului Tőkés, alte trei articole nu mi le-a mai publicat, ba nici măcar n-a reacţionat în vreun fel la manuscrisele respective.

În 2 sau 3 februarie se afla în biroul meu şi Szabolcs Horváth, directorul Liceului „Bolyai Farkas”, când preşedintele Consiliului Judeţean, inginerul Valer Gâlea, a introdus la mine delegaţia profe­sorilor români de la Liceul „Bolyai”, condusă de directorul adjunct Vasile Matei. Delegaţia a declarat că vine de la domnul Ciurcă, inspectorul general şcolar al judeţului, cu care şi-au pus de acord expunerea. Apoi, mi-au comunicat că controversele iscate în jurul chestiunii privind Liceul „Bolyai” le-a afectat într-atâta sistemul nervos, încât ar vrea să aplicăm o soluţie acceptabilă.

Plănuiau să-şi continue activitatea de liceu românesc separat, în clădirea Institutului de Subingineri. Ar dori, deci, să obţină această clădire, unde 13 săli de clasă sunt libere înainte de masă, deoarece subinginerii au cursuri seara.

M-au rugat să comunic propunerea lor domnului ministru al Învăţământului, Mihai Şora, urmând ca acesta să comunice prin telex, inspectoratului şcolar, acordul său.

Eu am transmis telefonic doar atât: propunerea corpului profesoral, cât şi întrebările puse de domnul ministru; n-am avut deci alt rol în toată problema, decât cel de poştaş.

Nu zic că nu eram bucuros să fac pe poştaşul, sperând că în felul acesta cazul „Bolyai” va fi până la urmă rezolvat şi nu va mai înrăutăţi în continuare situaţia. înainte de a pleca, delegaţia m-a rugat să nu dăm publicităţii vizita lor, ceea ce am şi promis.

Telexul a sosit, dar drept rezultat au izbucnit în serie, mari manifestaţii româneşti.

Cea din 9 februarie a figurat în întregime în programul studioului TV „Transsylvania” din Tîrgu-Mureş, câteva secvenţe fiind preluate şi de emisiunea „Panoráma” din Budapesta. În felul acesta, foarte multă lume a văzut scena când elevii şi părinţii români îmi pretindeau să le spun cine au fost cei patru profesori şi pentru că am refuzat, mi-au smuls microfonul din faţă.

Pe benzile video se poate urmări foarte bine cât de îndârjiţi se războiesc cu cei trei miniştri adjuncţi de la învăţământ, faimoşii matadori ai cazului „Bolyai”, domnii Radu Ceontea şi Dumitru Pop (au ajuns şi senatori PUNR Mureş).

După două săptămâni, Károly Király îmi spunea revoltat că Ion Iliescu 1-a sfătuit să discute cu Radu Ceontea despre drepturile minorităţilor, pentru că Ceontea este „un om strălucitor”. Explicaţia dată de Iliescu a fost: voi, ungurii, aveţi doar un milion de voturi, pe când „Vatra” are patru milioane.

După discuţiile din 9 februarie, Ministerul Învăţământului a hotărât că Liceul „Bolyai Farkas” va redeveni şcoală maghiară, cu începere din 1 septembrie 1990. O, tempora! De altfel, după ce dl. ministru adjunct Hans Otto Stamp a dat citire hotărârii, colonelul Ioan Judea a asigurat auditoriul că nu trebuie să-şi facă griji: Liceul „Bolyai Farkas” nu va fi maghiar nici de la toamnă! Şi el a avut dreptate, nu cei trei miniştri adjuncţi, care au semnat hotărârea respectivă. Lui Hans Otto Stamp i s-a strigat: „Dacă nu este român, de ce ia cuvântul?”. Încă în toiul evenimentelor, i-am declarat ziaristului budapestan István Feketehegyi că suntem victimele unei provocări josnice, scopul urmărit de provocatori fiind limpede: dorinţa de a se debarasa de doi intelectuali democraţi, adepţi ai deplinei demolări a vechii structuri şi care insistă pentru punerea sub acuză a criminalilor, ucigaşilor şi acoliţilor lui Ceauşescu. Benzile video atestă justeţea evaluării făcute de mine, atunci, pe loc.

În primul rând, elevii români (deşi afirmativ nimeni nu i-a anunţat de sosirea miniştrilor adjuncţi, dar ieşiţi să manifesteze pe străzi, tocmai în ziua aceea) urlau: „Jos cu Kincses!”.

În al doilea rând: cunoscutul conducător vatrist, maiorul Ioan Frandeş, şi-a dat drumul la gură, afirmând că el a vorbit la telefon cu domnul ministru Şora, care nu ştie numele persoanei competente din Tîrgu-Mureş care îi telefonase în problema telexului cerut. Atunci, de la cine au aflat numele meu elevii ieşiţi la manifestaţie şi cine a indus în eroare cu bună ştiinţă şi opinia publică românească, prin minciunile scornite la adresa mea?

Mihai Şora este, el însuşi, binecunoscut ca intelectual opoziţionist român, aşa că vechii conservatori ar fi putut face o frumoasă dubletă. (Dar ceea ce n-au izbutit la 9 februarie, le-a reuşit mai târziu: Mihai Şora nu a mai fost membru al noului guvern Petre Roman.)

Scena prezentată de emisiunea „Panoráma”  de la televiziuea maghiară e floare la ureche pe lângă ce mi-a fost dat să trăiesc în seara zilei de 9 februarie.

Am aflat că, după încheierea emisiunii TV din Bucureşti, televiziunea târgumureşeană (pornită la scurt timp după victoria revoluţiei, de către tânărul inginer democrat Augustin Morar), avea să difuzeze filmul manifestaţiilor din ziua aceea, unde eu, ca ungur extremist, figurez drept „separatist” dornic să-i alunge din Liceul „Bolyai” pe români. Mi-am dat seama că mă pândeşte un pericol mortal nemijlocit, asta dacă nu divulg numele celor patru profesori români de pe urma iniţiativei cărora a luat naştere decizia ministerială.

Fireşte că, în atmosfera de linşaj care domnea în sala festivă a Primăriei, i-am somat zadarnic să se prezinte ei înşişi: e uşor de înţeles că le era teamă.

L-am întrebat pe Augustin Morar că, dacă merg la studio, îmi poate garanta sau nu, integritatea corporală? Mi-a răspuns: fireşte că da. Când am intrat în sala mare a studioului, vreo treizeci de vatrişti civili şi în uniformă urmăreau la două televizoare înregistrările video ale evenimentelor dinainte de amiază. Mi-au răspuns, ce-i drept, la salut, dar au închis imediat aparatele (deh... sosise duşmanul!).

Am dat un interviu-video lui Augustin Morar, explicând cum luase naştere telexul cu pricina şi comunicând numele profesorilor implicaţi.

Apoi, i-am zis: Gusti, dacă nu dai şi numele profesorilor, nu te mai cunosc, câte zile oi avea de trăit! Înţelege că este vorba de viaţa mea! Morar mi-a promis că va da publicităţii măcar numele; în privinţa interviului nu era sigur că va merge (libertatea presei!).

După ce am ajuns acasă (îndrăznind, fireşte, să circul doar cu maşina şi având însoţitori), Augustin Morar m-a sunat disperat la telefon, comunicându-mi că maiorul de armată Solovăstru nu permite publicarea numelui profesorilor.

Am alergat în biroul meu şi, prin telefon guvernamental, am sunat la comandantul militar al judeţului, generalul Constantin Cojocaru, somându-l să anuleze interdicţia ilegală a lui Solovăstru şi să nu împiedice publicarea numelor respective.

Înainte de toate, generalul Cojocaru m-a ameninţat că mă deferă tribunalului militar, pe motiv că eu am destabilizat oraşul (iată deci a doua noţiune, după cea de separatism!).

I-am răspuns că nu are dreptul: el poate trimite cel mult o adresă procuraturii militare, cerând să se deschidă acţiune împotriva mea, dar eu ştiu cum să mă apăr în faţa unor jurişti. (Pe atunci, nu se ştia încă în ce măsură se „vatrizează” juriştii români din Tîrgu-Mureş.)

La care, Cojocaru mi-a replicat că, ştie el ce spune, deoarece a discutat cazul cu premierul Petre Roman (?).

Generalul Constantin Cojocaru a avut un motiv bine întemeiat să mă aducă în faţa Tribunalului militar. Generalul ar trebui să răspundă pentru ordinul de foc din seara zilei de 21 decembrie 1989. Drept urmare, în centrul Tîrgu-Mureşului au rămas şase morţi. Din convingere, şi potrivit promisiunilor făcute în public la 12 ianuarie 1990, am insistat, în mod repetat la procuratura militară pentru punerea sub acuzaţie a lui Cojocaru. Exact în aceste zile de februarie, procurorul militar colonelul Ciobotă m-a liniştit, spunând că a eliberat deja ordinul de arestare împotriva generalului Cojocaru. La întrebarea mea: atunci de ce este totuşi liber, mi-a răspuns că, un general nu poate fi arestat decât de un procuror militar având rangul de general, iar această persoană n-a sosit încă de la Bucureşti. De atunci, tot aşteptăm sosirea lui (şi nu numai în Târgu-Mureş, ci în câteva oraşe din ţară, unde revolta din decembrie s-a soldat cu victime, dar ucigaşii „sunt de negăsit”). La cererea mea, afirmaţia colonelului Ciobotă a fost făcută publică în cadrul unei şedinţe a FSN, iar generalul Cojocaru, care era membru al acestei organizaţii, a asistat la această scenă.

Întrucât am insistat din nou, cu toată energia, a acceptat publicarea celor patru nume. Tocmai acest lucru mi-a salvat, cel puţin atunci, pentru moment, pielea. (Căci, opinia publică românească din Tîrgu-Mureş mai continuă să creadă că eu am vrut „să-i alung” imediat pe români din Liceul „Bolyai”; am aşadar temei să cred că cei patru profesori au negat pur şi simplu vizita făcută la mine.)

De altfel, numărul de a doua zi al ziarului „Népújság” publica interviul lui Szabolcs Horváth, care expunea în acelaşi sens antecedentele textului, dând şi numele respective (Vasile Matei, Florina Seuchea, Paula Doboși, Gheor­ghe Coman).

Atacurile la adresa mea au continuat. Ameninţarea cu Tribunalul militar mi-a proliferat-o şi colonelul Judea. La jumătatea lui februarie, FSN-ul judeţean a fost lărgit, transformându-se în CPUN prin cooptarea în conducere a câte 2-3 reprezentanţi a celorlalte partide şi organizaţii. In această şedinţă am demonstrat că, FSN-ul central „uitase” de reprezentanţa proporţională a naţionalităţilor. De vreme ce legea nu spune nimic despre modul de reorganizare a primăriei, avem posibilitatea să corectăm hiatul legislatorului: suntem în măsură să menţinem proporţia de 50%-50% în cadrul primăriei, spre a reflecta fidel componenţa naţională a oraşului. Invocând faptul că, într-un stat democratic armata trebuie să fie apolitică, am propus să alegem un civil (pe inginerul Emil Târnăveanu) în fruntea CPUN Tîrgu-Mureş, adăugând că, şi prim-vicepreşedintele judeţean este tot militar: generalul Scrieciu. Judea a răspuns foarte ameninţător, făcându-mi cunoscut că mă poate deferi Tribunalului militar.

Atmosfera şedinţei a fost cu totul caracteristică. O lună de zile adusese o uriaşă schimbare în comportarea reprezentanţilor români. La jumătatea lui ianuarie, când fusese vorba despre Liceul „Bolyai”, ei acceptaseră soluţia de compromis. Acum, românii res­pingeau într-un glas, iar maghiarii îmi sprijineau „in corpore” propunerile. Mi-am zis că, n-are nici un rost să agravez situaţia, şi am preferat să declar că renunţ la punerea la vot a propunerii mele.

Astfel, în noul corp de conducere, maghiarii erau în minoritate.

10 februarie 1990 a fost ziua acelei minunate manifestaţii maghiare paşnice, cu lumânări şi cărţi. Hotărârea aferentă luase naştere la o întrunire a conducerii UDMR, ţinută la Bucureşti în 6 februarie.

Acest lucru se datorează lui dr. Pál Kikeli şi lui Attila Jakabffy, care, la Bucureşti, în lipsa lui Géza Domokos, au reuşit să convingă conducerea Uniunii. Ulterior, Géza Domokos a încercat să-1 con­vin­gă pe András Sütő, preşedintele de atunci al UDMR Mureş, precum şi pe mine, să anulăm demonstraţia, ca nu cumva „să fie probleme”. I-am răspuns: învăţământul în limba maternă a maghia­rimii reprezintă o cerinţă atât de îndreptăţită, încât, dacă maghia­ri­mea vrea să demonstreze pentru acest drept, noi nu o putem îm­piedica.

UDMR-ul a obţinut aprobarea legală a demonstraţiei a doua zi, la 7 februarie, deci nu este adevărată acuza românească conform căreia ar fi fost vorba de o replică la demonstraţia românească din 9 februarie. Pe deasupra, manifestaţia românească din 9 februarie a survenit în mod „spontan”, fără a fi anunţată şi aprobată, şi a fost organizată exclusiv la Tîrgu-Mureş.

La covârşitoarea mişcare „cu cărţi şi lumânări” au participat, conform aprecierilor, peste o sută de mii de oameni, manifestând în tăcere, cu demnitate, pentru „dulcea limbă maternă” şi pentru şcolile noastre. De patru ori la rând, András Sütő a vorbit mulţimii oprite în faţa Palatului Sporturilor. Patru schimburi de oameni au ascultat cuvântarea lui Sütő şi au rostit rugăciuni, în frunte cu preotul catolic  Gábor Köl1ő. Citez un pasaj din cea de-a treia cuvântare a lui Sütő:

„Fraţi şi concetăţeni ai mei! O sută de mii de oameni am manifestat aici, în deplină tăcere, iar această tăcere a fost mai grăitoare decât orice!”

Manifestaţia s-a desfăşurat atât de impecabil şi de paşnic, încât poliţia, ba chiar şi colonelul Judea, a calificat-o drept exemplară, exprimându-şi mulţumirea în presa locală.

După emisia corectă a manifestaţiei cu lumânări, studioul TV Tîrgu-Mureş, „Transsylvania”, a fost suspendat. Motivul univoc constă în faptul că emisiunile sale cinstite, nepărtinitoare, diminuau efectul propagandei instigatoare locale şi centrale. Toate insistenţele noastre pentru reînfiinţarea studioului au rămas zadarnice.

Falsul comis de către Televiziunea română din Bucureşti, în prezentarea secvenţelor despre cele două mişcări (era oare o repetiţie generală pentru 20 martie?), a stârnit un veritabil val de indignare.

În primul rând, imaginile bucureştene sugerau că ambele manifestaţii au fost paşnice şi de amploare identică. În realitate, manifestanţii români au bătut zdravăn 17 maghiari şi era cât pe ce să-i scoată un ochi operatorului de televiziune István Farkas, căruia împunsătura i-a pătruns în zona de sub ochi. Mai târziu, el a fost bătut şi la adunarea vatristă din Alba Iulia, iar după pogromul din Tîrgu-Mureş, când a filmat de asemenea, i s-au adresat ameninţări atât de grave, încât s-a refugiat, cu familia sa, în Suedia. (La începutul lui februarie, filmase, dintr-o ascunzătoare, adunarea organizată de „Vatra” în Palatul Sporturilor, după care, venind la mine, mi-a spus: Előd, vreau să caut mormântul soţilor Ceauşescu, să aşez două fire de flori pe ele, căci în comparaţie cu ăştia, ei au fost marii noştri prieteni...)

Pe mine de pildă, Televiziunea română m-a prezentat drept un orator frenetic aplaudat la 9 februarie, în clădirea sediului, unde până şi microfonul a fost smuls din faţa mea. Protestele noastre nu au fost publicate nici de către Televiziunea română şi nici de către „Adevărul”.

Am încercat să mă apăr şi în presa de limba română, adresându-mă ziarelor „Adevărul” din Bucureşti şi „Cuvântul Liber” din Tg.-Mureş, cu articolul de mai jos:

 

HU

RO

EN

Martie negru la targu mures
Martie negru la targu mures