Don Quijote de pe valea Mureşului

 

L-am cunoscut pe Előd Kincses încă atunci, când nu-1 cunoşteam personal. La solicitarea Ligii Maghiare şi Ligii Române a Drepturilor Omului din Paris, Federaţia Internaţională a Drepturilor Omului a trimis în România o delegaţie formată din trei persoane pentru cercetarea evenimentelor din martie 1990 de la Tîrgu-Mureş. Delegaţia, care între 21 și  26 aprilie s-a aflat la Bucureşti, Cluj şi Tîrgu-Mureş, a fost condusă de secretarul Ligii Internaţionale, avocatul Patrick Baudouin, membrii fiind Alain Girardet, magistratul Curţii de Apel din Paris şi profesoara Nadine Ranyak, reprezentanta Ligii Drepturilor Omului din Belgia.

M-am alăturat delegaţiei în calitate de reprezentant al Ligii Maghiare a Drepturilor Omului. Preşedintele Ligii Române similare, Gabriel Andreescu, a desemnat, la Bucureşti, delegatul în persoana domnului Zerin, care ne-a în-soţit din partea română. Delegaţia a discutat cu toţi cei care puteau fi contac-taţi, lista este lungă, cu diferite partide politice şi conducătorii „Vetrei Româneşti”, mai mulţi lideri ai UDMR, cu chirurgii români ai Spitalului din Tîrgu-Mureş, cu diplomaţi, ziarişti şi cu reprezentanţi ai autorităţilor. Raportul de 17 pagini cu care au căzut de acord Liga Maghiară şi Română de Drepturile Omului din Paris, a fost prezentat la Congresul Internaţional, a fost transmis filialelor din toată ţara şi altor foruri de apărare a drepturilor omului sau a drepturilor minorităţilor. Voi cita câteva alineate din acest raport redactat în limba franceză-belgiană:

„Naţionalismul (român) apare ca o vatră de foc, pe care merită suflat şi imediat partidele organizează adunări electorale care au ca temă apărarea Transilvaniei. În programele lor, marile partide nu cuprind propuneri concrete care să vizeze îmbunătăţirea situaţiei minorităţilor... O parte a presei române încearcă să-şi câştige merite prin atribuirea maghiarilor, gânduri ascunse potrivit cărora ar dori să se întoarcă la Ungaria Mare. Ceea ce este o afirmaţie gratuită, care nu rezultă din declaraţiile maghiarilor, ba mai mult, cei în cauză le resping hotărât. Partea română nu se dă la o parte nici de la folosirea unor documente, pe care, în mod fals, le atribuie minorităţii maghiare din Transilvania (Harta Ungariei Mari, apelurile refugiaţilor maghiari naţionalişti, care trăiesc în Statele Unite ale Americii, care au apărut cu doi ani în urmă, sunt prezentate ca documente proaspăt redactate). În această atmosferă au avut loc în martie agresiunile şi demonstraţiile...”

„Există semnale care arată că incidentele de la Tîrgu-Mureş, cel puţin parţial, sunt urmările provocărilor şi manipulărilor unor români. Mai multe fapte ridică întrebările:

1.Cu toate că armata a fost anunţată din vreme despre organizarea demonstraţiei, Tîrgu-Mureşul fiind oraş-garnizoană, ea nu a intervenit pentru a despărţi comunităţile. Putea să blocheze drumurile spre Tîrgu-Mureş, pe care au sosit ţăranii din satele înconjurătoare.

2. Semnificativ este faptul că, timp de mai multe ore, cele două comunităţi au strigat una la cealaltă. Acţiunile violente sunt probabil urmările faptului că, în cursul după-amiezii zilei de 20 martie 1990, au sosit alţi demonstranţi, de data asta înarmaţi: ţăranii din sate, cum ar fi de exemplu Hodac, au fost alarmaţi şi speriaţi prin apeluri telefonice. Revenirea hodăcenilor, care în ziua anterioară au participat la agresiunea împotriva membrilor UDMR, trebuia să provoace furia maghiarilor...”

„Agresiunea românilor împotriva membrilor UDMR (atacul sediului, rănirea gravă a lui András Sütő) din 19 martie, ca şi degenerarea demonstraţiei din 20 martie este, fără îndoială, consecinţa unei provocări. De asemenea, se ridică, pe bună dreptate, întrebări în legătură cu acele incidente care s-au petrecut la 16 martie, lângă o farmacie. Lipsa intervenţiei autorităţilor locale, în speţă a poliţiei şi armatei, este destul de surprinzătoare. Rolul «Vetrei Româneşti” este cel puţin dubios. Cu toate că  respinge acuzaţiile potrivit cărora, ar depune activitate politică, «Vatra Românească» este prezentă aproape pretutindeni. Doctrina enunţată public de aceasta este una naţionalistă, iar printre membrii săi se regăsesc cadrele vechiului sistem, chiar şi membrii Securităţii care, prin această cale, vor să redobândească acea putere despre care au crezut că le scapă printre degete, iar prin aceste evenimente pot dovedi importanţa menţinerii unei organizaţii militare-poliţieneşti”.

Am citat îndelung din Raportul Federaţiei Drepturilor Omului pentru ca cititorii acestei cărţi să afle: tot ceea ce Kincses Előd relatează despre evenimentele din martie 1990 este confirmat cuvânt cu cuvânt de o organizaţie internaţională nepărtinitoare şi de mare prestigiu. Nu e o exagerare să adăugăm că concluziile Comisiei de Cercetare a Federaţiei Drepturilor Omului nu o dată, sunt mai dure şi stigmatizante decât cuvintele lui Kincses. De altfel, numele lui Előd Kincses apare de două ori în raport. Odată când constată că: „în dimineaţa de 19 martie, demonstranţii români 1-au forţat pe Előd Kincses, unul dintre principalii conducători ai comunităţii maghiare, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Mureş, să demisioneze din funcţie”. În al doilea rând: „Ca reacţie la incidentele din ziua anterioară (când a avut loc atacul împotriva sediului UDMR), maghiarii din Tîrgu-Mureş au declanşat greva la data de 20, au început să se adune în centrul oraşului, în faţa geamurilor Consiliului Jude-ţean, cerând ca Kincses, demis în ziua precedentă, să fie repus în funcţie. Mulţimea era alcătuită din circa 10-15.000 de oameni, majoritatea târgumureşeni”. Delegaţia de la Paris nu s-a putut întâlni cu Előd Kincses. Acesta fusese nevoit să fugă din Tîrgu-Mureş. Aşa cum cele două propoziţii citate adineaori arată, este incontestabil: 1. Pentru pacea şi apropierea celor două popoare, a renunţat, fără ezitare, la funcţia lui importantă, chiar dacă cererea în acest sens a românilor a fost fără nici un temei; 2. Toată maghiarimea l-a sprijinit pe Kincses.

La acestea, mai trebuie să adaug nişte impresii personale. Delegaţia internaţională, cum am mai spus, a discutat cu mai mulţi lideri ai Vetrei, dar şi cu câţiva oameni, care, cu toate că au susţinut că nu sunt membrii Vetrei, afirmaţiile lor îi contraziceau. Rar am avut ocazia să descopăr o ură atât de adâncă, pe care au manifestat-o aceşti oameni atunci când au vorbit despre Előd . In opinia lor, Kincses a fost răspunzător pentru tot ceea ce s-a întâmplat la Tîrgu-Mureş. Ei înşişi, Vatra, poliţia, sătenii din Hodac? Doar nişte mieluşei nevinovaţi. Vinovatul principal, de fapt cel unic, a fost Kincses. Era imposibil să scap de impresia: dacă ajungea în mâinile lor, îl sfâşiau. Dacă ar fi rămas acasă, astăzi n-ar mai fi în viaţă. Modul în care, în acele zile grele, în oraşul său natal, Kincses s-a expus pentru cauza apropierii româno-maghiare, a fost frumos, demn de aprecierea democraţilor adevăraţi din întreaga lume. In acelaşi timp, faptul că nu s-a sacrificat ca un martir pe altarul vatrist al urii, a fost o decizie deşteaptă şi prevăzătoare.

În încheiere:

Előd Kincses niciodată n-a vrut să fie politician. După răsturnarea lui Ceauşescu, a fost solicitat să intre în politică de către Károly Király şi Sütő András. Nu se consideră nici în ziua de azi politician profesionist. Este jurist. A apărat cauze şi oameni ce păreau de neapărat în timpul celei mai odioase dictaturi. Poate nu este lipsit de relevanţă dacă adaug: odată cu acuzaţii, şi-a pus la bătaie propria piele. In carte se găsesc pasaje emoţionante despre faptul că, niciodată nu s-a considerat erou, că s-a temut şi el doar pentru faptul că a crezut în forţa justiţiei atunci când la putere se aflau oameni care încălcau drepturile. Pentru posibilitatea de întoarcere acasă, de asemenea, s-a luptat ca jurist (şi nu ca politician). In fine, putea să-şi construiască viitorul şi la Budapesta, să devină cât mai rapid un avocat de succes. Insă, maghiarul din Transilvania şi avocatul de meserie din el nu se puteau împăca cu gândul de a fi privat de dreptul fundamental al fiecărui om, de a trăi acolo unde s-a născut. In scrisorile trimise celor aflaţi la putere astăzi, respectiv autorităţilor româneşti centrale, invocă paragrafe. Fără urmă de insultă, oratorie ieftină şi pasiune, îşi dovedeşte nevinovăţia referindu-se la textele rigide ale Codului penal. Dacă în aceste acte există totuşi un mesaj politic, este acela că el, care în România se afla în pericol de moarte şi a trebuit să se refugieze, crede, în cel mai sincer mod, în convieţuirea paşnică între românii şi maghiarii care trăiesc pe pământul Transilvaniei. Sunt sigur că cititorul a remarcat: Kincses a luptat singur pentru întoarcerea acasă. N-am observat nici cea mai mică presiune din partea guvernelor maghiare care au succedat, asupra Bucureştiului, pentru a rezolva cazul Kincses. N-am citit nici despre faptul că pe ordinea de zi a discuţiilor privind Tratatul româno-maghiar să fi apărut, măcar în treacăt, această problemă. Nici citind cartea de publicistică a lui Kincses, De la „Tîrgu-Mureş până la Tîrgu-Mureş”,  nu rămân cu impresia că UDMR ar fi luat poziţie tranşantă în interesul lui, cu toate că a fost unul dintre fondatorii şi conducătorii acestei organizaţii. Uniunea Mondială a Maghiarilor, mai bine zis Uniunea Mondială a Unor Maghiari, l-a înjunghiat pe la spate chiar. A putut conta „doar” pe câţiva prieteni din ţara-mamă (Ungaria) şi pe două milioane de maghiari din Transilvania. Chiar şi aşa, avocatul, un Don Quijote de pe malul Mureşului, a câştigat, şi nu împotriva morilor de vânt, ci împotriva a unuia dintre cele mai puţin democratice guverne din Europa. A câştigat omul dreptului: pe lângă motivele invocate ce par de neînţeles pentru cei care sunt capabili să gândească, a reuşit să înfrângă conducătorii de la Bucureşti prin memoriul înaintat forurilor europene de apărare a drepturilor omului. Bucureştiul a preferat să renunţe la acuzaţia „neformulată”, decât să devină ruşinea Europei.

Având în vedere atât hărţuiala, cât şi campania de calomnie şi de ură dusă timp de cinci ani împotriva lui Előd Kincses, întoarcerea sa acasă nu este lipsită nici astăzi de riscuri. Cu ocazia primei sale vizite scurte, când şi-a vizitat mama bolnavă, din fericire nu s-a lovit de nici o provocare; putea să simtă că maghiarimea din Transilvania nu numai că nu l-a uitat, ci l-a primit cu o dragoste şi respect de nedescris. Sunt conştient că ceea ce spun e o utopie, dar acest secol a dezminţit atâtea certitudini şi atâtea lucruri inimaginabile au devenit realitate, atâţia exilaţi, „terorişti”, „puşcăriaşi” au devenit miniştri respectaţi, şefi de state, preşedinţi sau laureaţi ai premiului  Nobel, fără a mă gândi la asemenea succese, totuşi, dacă conducătorii statului român ar reuşi cândva să nu considere maghiarimea din Transilvania drept duşman sau minoritate ce ar trebui asimilată, ci o conaţionalitate, n-ar găsi un partener mai calm, mai cumpătat, mai adânc, convins de necesitatea prieteniei româno-maghiare, ca Előd Kincses, dacă acesta va deţine în continuare încrederea conaţionalilor săi. Să nu fiu greşit înţeles: n-am nici sarcina, nici dreptul de a propune orice, şi nici n-aş dori să idolatrizez pe nimeni, nici pe Előd Kincses. Eu doar îmi închipui lucruri. Aş dori ca, în Transilvania, să existe în sfârşit o stare care pe acest pământ străbun al Europei să fie din nou demnă de Europa.

Budapesta, 14 septembrie 1995

 Tibor Meray

 

Apărut prima oară în volumul intitulat Marosvásárhelytől Marosvásárhelyig („De la Tîrgu-Mureş până la Tîrgu-Mureş”)