Decembrie 1989

 

Autorităţile se străduiau să-1 izoleze pe László Tőkés până şi de familia sa, însă ştirile, care mai de care mai alarmante, ajungeau totuşi la noi.

In 16 decembrie, la ora 15.00 după-amiază, a venit la mine András Tőkés, vestindu-mă nespus de fericit asupra ştirii primite prin telefon de la Timişoara: László a învins, poate rămâne în locuinţă, poate să-şi păstreze slujba, poate primi pe cine pofteşte.

Marea bucurie n-a durat decât câteva ore. Am aflat că totul fusese doar o manevră menită să inducă în eroare: până la urmă, puterea ordonase totuşi să se deschidă focul asupra manifestanţilor, iar László şi Edit fuseseră târâţi într-un loc necunoscut.

Nu ne mai dezlipeam de aparatele de radio şi ne transmiteam reciproc informaţiile telefonice primite din Timişoara.

În 19 decembrie am plecat la Bucureşti, unde aveam, în data de 20, o dezbatere la Tribunalul Suprem.

Am constatat cu consternare, atunci, că bucureştenii habar n-aveau despre ororile din Timişoara şi tot consternat, am luat act cât de puternică mai era încă teama colectivă. Unei colege i-am spus doar atât: că am şi eu temeri, fiind avocatul lui László Tőkés. Dânsa şi-a cerut imediat scuze că mă lasă: trebuie să intre urgent la o dezbatere...

Ascultând cu prietenul de studenţie, Sile Dan, în apartamentul acestuia, discursul rostit de Ceauşescu la 20 decembrie, am remarcat imediat, amândoi: vai, ce bine că a convocat mitingul din 21, poate că se întâmplă acolo ceva! Prietenii mei intelectuali din Bucureşti erau sincer îngrijoraţi de soarta mea şi de a noastră, a tuturor: mi-au atras atenţia să-mi cântăresc bine fiecare pas, fiecare cuvânt.

Am trecut pe jos în lungul bulevardului Magheru până la Piaţa Romană: din 20 în 20 metri stătea la post câte un securist tânăr în „uniformă” civilă.

Formularea nu e întâmplătoare: purtau costume absolut identice. Bucureştenii spuneau despre aceşti tineri de la Interne că proveneau din orfelinate şi, datorită educaţiei pe care au primit-o, îl iubesc pe Ceauşescu ca pe un tată. Zice-se că, dintr-înşii s-au ales „teroriştii”, dar nicicând n-au fost chemaţi în faţa vreunei instanţe: după ce au făcut câteva zile pe tiraliorii, pe criminalii, s-au absorbit pur şi simplu.

M-am înapoiat la Tîrgu-Mureş în dimineaţa zilei de 21 decembrie. Mai târziu, pe la amiază, în drum spre casă, am văzut că Primăria veche, atunci sediu al judeţenei PCR şi al Consiliului judeţean, este păzită de un puternic cordon militar, întărit cu maşini blindate. După masă,  s-au adunat manifestanţii; m-am dus şi eu, cu fiica mea cea mare, Réka, şi cu Robi Seres, student în ultimul an la medicină.

Organizarea forţei represive era înspăimântător de bine pregătită, dar îşi făcu apariţia şi brigada antiteroristă, cu măștile de protecţie puse (spre a nu fi recunoscuți de oameni), cu scuturi etc.

Noi, de pe trotuar, asistam la evenimente doar din postura de simpatizanţi: îmi ziceam că, în situația mea, eram destul de expus şi nu era cazul să mă dau pe mâna autorităților, pe mâna puterii, ca manifestant.

Mulţimea, extrem de disciplinată, scanda lozincile numai în româneşte: înţelepciunea poporului semnala în felul acesta că nu suntem iredentişti, revizionişti, nu vrem să acaparăm Ardealul, ci dorim doar să scăpăm de dictatură. Cel mai mult mi-a plăcut momentul când am scandat şi eu, cu toţi ceilalţi: „Doina Cornea, László Tőkés”.

Seara, la ora 21.00, ne-am întors acasă, unde am fost avertizat telefonic că e mai bine să-mi petrec noaptea în altă parte, aşa că m-am aciuat în curtea unui vecin (familia Brassai). De acolo, am auzit, cu groază, împuşcăturile. Şase oameni au căzut eroic în noaptea aceea: Sándor Bodoni (33 ani), Lajos Hegyi (25 ani), Adrian Hidoş (21 ani), Ilie Muntean (30 ani), Károly Pajka (33 ani) şi Ernő Tamás (38 ani).

A doua zi m-am dus la biroul meu avocaţial din clădirea Judecătoriei, dar la ora 11.00 eram deja în piaţa principală, deoarece aflasem că a început o nouă manifestaţie. Iniţiatorii au fost muncitorii de la Fabrica de Pielărie, care l-au chemat acolo pe directorul Fabricii de Conserve, un vechi opozant al regimului, cunoscut ca atare şi pe plan internaţional: Károly Király. Cu el în frunte, mulţimea a trecut în centrul oraşului, oprindu-se în piaţa din faţa Primăriei. Acolo, la ora 10.00, când Ceauşescu mai deţinea încă puterea, Király a vorbit mulţimii, dar mâini grijulii l-au coborât brusc de pe scaunul pe care era urcat. Lumea observase că ţeava mitralierei din maşina blindată este îndreptată asupra sa.

Din motive de siguranţă, mulţimea s-a retras de lângă forţele de securitate, miliţie şi armată, reunite, şi a trecut în cealaltă parte a pieței, la statuia lui Avram Iancu. Acestei mase m-am alăturat şi eu, sosind în piaţă. La statuie, Károly Király a anunţat că luăm în propriile noastre mâini diriguirea destinului nostru; ne-am săturat de dictatură; a luat fiinţă Forumul Democratic „Frăţia – Testveriség” menit să lupte pentru egalitatea în drepturi.

(Mi-am adus aminte că, încă în martie, Király mă chemase la el, spunându-mi: „Előd, aici totul trosneşte din încheieturi, Ceauşescu nu se mai poate menţine multă vreme; hai să gândim şi să redactăm programul Forumului Democratic”. I-am răspuns că e bine să-l gândim, dar nu trebuie să punem nimic pe hârtie: nu ne putem permite să producem dovezi scrise, pentru Securitate. Am rămas deci înţeleşi în sensul acesta.)

Aurel Florian a declarat că el este preşedintele Partidului Social-Democrat şi în această calitate sprijină din plin programul menit să demoleze dictatura şi să înfăptuiască o Românie care asigură drepturi egale tuturor cetăţenilor săi.

Am alergat acasă, s-o iau şi pe nevastă-mea; de la un asemenea eveniment nu se poate lipsi! La ora 13.00 ascultam ştirile în locuinţa părinţilor mei (vizavi de Primărie, în spatele Hotelului Grand). Acolo am auzit, la Radio Kossuth, cea mai bună veste din viaţa noastră: familia Ceauşescu a dat bir cu fugiţii.

Coborârăm vertiginos în piaţa principală. Armata tocmai se retrăgea, iar mulţimea a năvălit în clădirea Primăriei judeţene, împrăştiind şi cărând afară actele spre a le arde, împreună cu portretele lui Ceauşescu. I-am sfătuit pe oameni să lase documentele în pace, căci vom avea nevoie de ele. Cei ce m-au auzit, au acceptat argumentul, dar era atâta lume acolo, încât n-aveam cum să le spun tuturor.

Am ieşit în faţa clădirii, unde români şi maghiari se îmbrăţişau plângând; eram nespus de fericit şi ne iubeam mult şi sincer.

Mă aflam la intrarea Palatului Culturii, când, ieşit din Primărie, a apărut Károly Király, cel pe care toţi l-am acceptat imediat drept adevărat şi îndrituit conducător al judeţului. Király m-a observat şi, luându-mă de braţ, mi-a spus: „Haide Előd, avem nevoie de tine”. Am urcat deci în Sala Oglinzilor, unde Király i-a rugat pe oameni să-l lase să se sfătuiască cu mine. Mi-a vorbit despre necesitatea unui contact cât mai urgent cu Frontul Salvării Naţionale, ca să-i asigurăm de sprijinul nostru. Se impunea, deci, o călătorie la Bucureşti.

După aceasta, Király a vorbit mulţimii, fiind ovaţionat cu un entuziasm fără margini. Au vorbit apoi mai mulţi oratori români şi maghiari, până când, la un moment dat, un mare grup de tineri, la propunerea mea, l-a adus între noi pe András Sütő. El a spus atunci, acolo, că pentru prima dată în istorie, maghiarii şi românii luptă alături, în deplină identitate de interese şi în deplină bună înţelegere. Ne-a avertizat că, această unitate trebuie păstrată, ea fiind singurul drum viabil al succesului. „Trăiască frăţia! Trăiască România liberă, democratică, România care le asigură tuturor cetăţenilor săi drepturi egale!” - sunt cuvintele cu care şi-a încheiat András Sütő cuvântarea de mare efect. Iar drept răspuns la alocuţiunea rostită în ambele limbi, mulţimea a răspuns: „Niciodată şovinism! Soha tobbe sovinizmust!”

Intre timp a apărut un profesor, numit Nistor Man, şi, anunţând că a fost deţinut politic, s-a erijat în purtător de cuvânt al românilor. S-a vorbit despre noua conducere a judeţului, se rosteau nume de candidaţi şi autocandidaţi. Asemenea situaţii nu mi-au plăcut niciodată, iar puterea n-o doream. I-am spus lui Király că plec acasă pentru a-mi scrie articolul despre procesul lui Tőkés; dacă au nevoie de mine, să mă sune la telefon.

Am aflat de la ziarista Gyöngyi Bodolai, că ziarul „Vörös Zászló” s-a transformat în „Nép­újság”. Iar pentru că ultimul număr, din 22 decembrie, al ziarului „Vörös Zászló”, publicase articolul de josnică denigrare lansat de episcopul orădean Papp László împotriva lui Tőkés, mi-am zis că ar fi foarte frumos ca în primul număr al noului ziar, „Népújság”, să apară adevărul despre cazul Tőkés.

Întors acasă, m-am apucat de scris, dar mi s-a telefonat că trebuie să plec la Bucureşti, fiind desemnat drept şeful delegaţiei compuse din 3 români şi 3 maghiari.

Am decis deci, să-mi scriu articolul în limba română, spre a-l putea publica în „Scânteia”: las’ să afle şi populaţia românească a ţării adevărul despre cazul Tőkés.

Având nevoie, pentru articol, de materialul din dosarul meu personal, am urcat la biroul avocaţial. Clădirea era închisă, dar am văzut lumină în biroul lui Iustin Ene, preşedintele tribunalului. Am ciocănit în fereastră, aruncând o pietricică; omul m-a salutat cu mare bucurie şi m-a poftit în birou. Am golit un pahar, în cinstea victoriei, cu Iustin Ene, cu vicepreşedintele Emil Nuţiu şi cu Dorin Ştefanelli, preşedintele judecătoriei.

Aşa, „la un pahar de vorbă” mi-a mărturisit Iustin Ene cât fusese de îngrijorat pentru mine, căci mă ştia trecut pe lista de exterminare a Securităţii.

Am convenit cu ei să-i elibereze a doua zi din închisoare pe muncitorii Mihály Szenczi şi Márton Tordai. Cei doi prieteni fuseseră condamnaţi la câte 6 luni închisoare contravenţională, în timpul Congresului Partidului, pentru că desenaseră pe asfalt desene şi texte anticeauşiste. Despre îngrozitorul fel în care au fost maltrataţi cei doi, Televiziunea Maghiară a realizat un reportaj încă în februarie dar, din păcate, materialul nu a fost difuzat. Nici în prezent nu înţeleg, de ce?

La 23 decembrie, la ora 10.00 dimineaţa, delegaţia noastră de şase persoane porni spre Bucureşti cu două maşini ARO, încărcate cu tot felul de bunătăţi provenite din bufetul partidului: ştiam, dintr-o comunicare telefonică, despre lipsa de alimente de la Televiziune şi nu vroiam să ducă lipsă nici redactorii, nici apărătorii.

Componenţa delegaţiei era următoarea: Attila Jakabffy, Előd Kincses, Dana Olaru, Alexandru Pal, Vasile Pol şi Ferenc Salati. La volanul maşinii noastre se afla Béla Török. Cu toţii purtam brasarda tricoloră, iar la maşini arborasem drapelul găurit.  Károly Király ne dăduse o îm­pu­ter­nicire scrisă, drept delegaţi ai Forumului Democratic „Frăţia – Testveriseg” din judeţul Mureş.

Tot drumul, până la Bucureşti, n-am văzut decât oameni fericiţi. Toată lumea ne saluta cu semnul „V” şi nicăieri (nici măcar pe şosea) nu se pomenea urmă de citat sau portret al lui Ceauşescu: dictatorul dispăruse ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. (Fireşte, senzaţia aceasta am avut-o atunci, căci astăzi...)

La Braşov am parcurs o porţiune de vreo 300 metri în permanent răpăit de mitralieră. Foarte adesea ne opreau, pentru legitimare, civili, soldaţi, miliţieni, dar hârtia lui Károly Király ne deschidea drum pretutindeni.

Am sosit la Bucureşti odată cu întunericul. Foarte anevoie, ni s-a permis accesul la poarta II a Televiziunii (rulam cu farurile stinse, căci ne aflam în plinul luptelor).

Am parcat cele două maşini la un perete de clădire, faţă-n faţă cu poarta care dă într-o incintă de vreo 40 mp, împărţită în 4-5 cămăruţe.

Sosisem cam pe la 7 seara, dar în clădirea principală n-au vrut să ne dea drumul, zicând că este primejdios şi de altfel, prea multe delegaţii au figurat deja pe micul ecran etc. Până la urmă, Attila Jakabffy şi Vasile Pol au pătruns cu chiu, cu vai şi, la puţin timp, cam pe la 8 şi 15, au apărut în emisie. Jakabffy vorbea în maghiară şi amândoi accentuau buna înţelegere dintre români şi maghiari. S-a vorbit şi despre egalitatea în drepturi şi, spre marea bucurie a multora, prin intermediul televiziunii, Jakabffy a urat Crăciun fericit în limba maghiară.

Sunt atât de succint în relatarea expunerii lor, deoarece, între timp, au început rafalele, împiedicându-mă să fiu atent...

Acolo, în vestibulul clădirii, m-am pus să termin articolul despre Tőkés. Intrând în vorbă cu un domn bine legat, de vreo 35 de ani, îmbrăcat în fulgarin, am aflat că este colonelul Oană, comandantul apărătorilor Televiziunii. Apărătorii cu căşti erau lungiţi pe burtă la poala gardului, şi nu zic ba: observându-i, ne-am zis că la Tîrgu-Mureş atmosfera e de-acum alta... Colonelul Oană m-a sfătuit să-i dau zor cu scrisul, căci „imediat începe bâlciul”, iar cum eu nu înţelegeam despre ce bâlci e vorba, m-a lămurit: pe la opt seara intră în acţiune teroriştii, de obicei... Aşa a şi fost, prorocirea s-a adeverit...

M-am retras într-o cămăruţă. împuşcăturile se înteţeau repede. Jakabffy şi cu Pol au rămas blocaţi în clădirea principală.

Din perspectiva prezentului, duelul acela de focuri, prorocit de colonelul Oană, mi se pare foarte ciudat: întâi unul cu amortizor de sunet, apoi, cel puţin timp de un sfert de oră, rafale de pistol-mitralieră Kalaşnikov, din partea armatei. După încetarea focului, anunţă prin megafon: „Salvarea să vină la emiţătorul megafonului, căci trebuie să ia un rănit.” Şi, într-adaos:

„N-aveţi teamă, nu se va trage!” De unde o fi ştiut crainicul că nu se va trage? Chiar în timpul schimbului de focuri se dădea câte un avertisment prin megafon: soldaţii să fie atenţi, să nu tragă unii în alţii. „E o tragedie”, adăugase crainicul.

Dimineaţa am întrebat-o pe o încântătoare tânără cu banderolă de cruce roşie la o geacă albă-nea: de unde aveţi sânge pe geacă? Au fost multe victime? Duduia mi-a răspuns că nu ştie de vreun caz grav, iar sângele e al lui Nicu (fiul lui Ceauşescu). Ei, cum aşa?

Mi-a spus atunci că un securist îi dăduse o lovitură de cuţit în abdomen, la sosirea în Televiziune, şi, medic fiind, tocmai ea îl bandajase. Mi-a mai furnizat şi informaţia suplimentară că, de mărginit ce era, Nicu venise la Bucureşti să preia puterea. În faţa camerelor de luat vederi, susţinea că va vorbi naţiunii, deoarece poporul îl iubeşte mult. Nu şi-a dat seama de situaţie, decât când l-au luat cu „prinţişorule”: abia atunci a înţeles că fusese tras pe sfoară; de asta avea un aer atât de tâmpit.

L-am întrebat pe colonelul Oană de ce n-au fost distruse, cu artileria de pe tancuri, casele din care trăgeau teroriştii, iar el mi-a răspuns că poate mai rămăseseră locatari (?) prin clădiri şi că Ceauşescu ordonase proiectarea clădirii Televiziunii în aşa fel, încât să nu poată fi apărată (în cazul că cineva reuşea să se înstăpânească acolo, prin vicleşug). Apărarea urma să se asigure din clădirile de peste drum, renovate de gospodăria de partid şi înzestrate cu ieşiri subterane şi ascunzători. L-am întrebat dacă a fost greu să ocupe Televiziunea şi dacă s-a opus rezistenţă. Da de unde! – mi-a răspuns el. Totul a fost o simplă schimbare de buton!

Mi-a mărturisit apoi că situaţia apărătorilor este foarte dificilă: ar fi nevoie de întăriri militare. Mai târziu, sosit acasă, am comunicat acest lucru conducerii militare judeţene. Mi s-a răspuns să fiu liniştit că nu vor fi probleme...

Dimineaţa la 8.00 ne-am apropiat de maşinile noastre, „cu mâinile sus”. N-aveau nici măcar o zgârietură, deşi de la etajul casei se trăsese asupra soldaţilor, care de altfel ripostaseră. Am ieşit, parcurgând o stradă de legătură de vreo 70-80 m şi, iată-ne pe o arteră principală, cu trafic netulburat (?!).

Ne-am dus la Casa Scânteii, unde am prezentat articolul meu redacţiei. Nefiind încă bătut la maşină, am început să i-l dictez unei dactilografe. Pe la jumătatea lucrului, a intrat Jakabffy, spunând că trebuie să plecăm imediat, deoarece se aproprie teroriştii. Am lăsat deci articolul, pe care oficiosul de partid, rebotezat „Adevărul”, 1-a publicat în numerele din 25 şi 26 decembrie.

Consacrasem un scurt articol şi faptului că, la Tîrgu-Mureş, sub conducerea lui Károly Király, se înfiinţase Forumul Democratic „Frăţia – Testvériség”, care îşi anunţase aderenţa la Frontul Salvării Naţionale. Materialul acesta n-a mai apărut în ziar...

Jakabffy mi-a povestit că vorbise cu Iliescu, iar acesta, foarte bucuros de veştile de la Tîrgu-Mureş, îşi declarase intenţia de a-l implica pe Károly Király în conducerea ţării.

La Predeal, popas pentru masa de prânz. Recunoscuţi de public, Jakabffy şi Pol au avut parte de felicitări: bine că, în sfârşit, li se dă pace ungurilor; ne vom înţelege de minune, în democraţie. Ni s-a făcut până şi hatârul de a se trece peste interdicţia privind băuturile alcoolice, servindu-ni-se (numai nouă!) şi aşa ceva. Am putut constata, şi de data aceasta, cât de drăguţ se purtau românii cu noi, maghiarii. S-a vorbit şi despre faptul că, în sfârşit, limba maghiară este din nou admisă în Televiziune. Repet: eu relatez aici cuvintele unor români pe care nu-i cunoşteam personal.

La 25 decembrie urma să alegem Consiliul Judeţean Mureş al FSN. Cu această ocazie, Nistor Man a încercat să promoveze un consiliu care nu oglindea componenţa etnică reală, în schimb tindea să treacă în noua formulă pe unii acoliţi ai vechiului regim. Károly Király a răspuns categoric, prin părăsirea sălii şi dând publicităţii un comunicat despre faptul că, în legătură cu anumiţi membri ai consiliilor judeţean, municipale, orăşeneşti şi din unităţi, au survenit împotriviri şi de aceea, situaţia lor va fi dezbătută în cadrul colectivelor de muncă din care fac parte.

Dacă nu obţineau suficiente voturi la locul de muncă, nu puteau deveni membri ai consiliului ce urma să fie ales la 2 ianuarie 1990.

În şedinţa din 2 ianuarie, deschisă de către Károly Király, Consiliul Judeţean Mureş al FSN a fost ales după o luptă politică destul de acută; apoi consiliul a ales, dintre membri săi, biroul executiv.

La 26 decembrie, Károly Király a fost chemat la Bucureşti spre a fi numit vicepreşedinte al Consiliului Naţional al FSN. S-a sfătuit cu András Sütő, cumpănind cine l-ar putea înlocui pe el în ipostaza de conducător maghiar la cel mai înalt nivel judeţean. Din păcate, alegerea a căzut asupra mea. Poftit în biroul lui Király, mi s-a comunicat ce rol mi se rezervase.

Am răspuns că nu vreau să renunţ la avocatură, dar Sütő şi Király mi-au răspuns că în astfel de vremuri nu am dreptul să stau deoparte, cu atât mai mult că, însumându-mi apărarea lui  László Tőkés, dobândisem credit atât în ochii maghiarilor, cât şi al românilor.

Király, foarte grăbit, m-a lăsat în grija lui Sütő, care, invitându-mă acasă la el, m-a convins să accept această misiune extrem de importantă. Am acceptat, însă numai până la alegerile din martie, declarând că, după aceea, îmi reiau activitatea de avocat.

În absenţa lui Király, (el fiind la Bucureşti) la 27 decembrie a avut loc alegerea Consiliului Orăşenesc al FSN din Tîrgu-Mureş, a cărui preşedinte a devenit colonelul inginer Ioan Judea, secretar fiind judecătorul Ioan Sabău. (Judea este vicepreşedintele PUNR, partidul politic al „Vetrei Româneşti”, iar Sabău este vicepre­şedintele „Vetrei Româneşti”, care continuă să se autointituleze organizaţie „culturală”).

Tot la 27 decembrie, a luat naştere în Tîrgu-Mureş brigada culturală „Vatra Românească”. (Până la 1 februarie, aceasta a funcţionat clandestin, fără publicitate, dar consecinţele activităţii sale erau de pe atunci tot mai publice şi mai evidente).

Zilele de euforie mai durau însă. Vedeam noi bine că noul curs nu le convine tuturor, însă, pentru moment, voinţa poporului îi măturase la o parte pe adepţii rearanjamentului. De altfel, aceştia nici nu încercau o împotrivire făţişă în raport cu forţele favorabile democratizării. La Tîrgu-Mureş nu se constituise numai „Vatra Românească” (despre care încă nu aflasem), ci, la iniţiativa revistelor literare „Vatra” şi „Látó”, acesta din urmă fiind urmaşă a revistei lui Győző Hajdu Victor, a luat fiinţă Platforma Prieteniei Intelectualităţii Democratice Române şi Maghiare.

Ne-am întrunit la 26 decembrie, discutând cu deplină sinceritate, la modul cel mai deschis, tot ce ne durea şi hotărând să facem totul pentru degajarea vechilor enchiloze, pentru formarea unor noi relaţii româno-maghiare.

De neuitat rămân cuvintele pastorului reformat Dénes Fülöp. A început, arătând că vechile evenimente istorice de tristă memorie nu pot fi transformate în obiecte de cult, ca nişte icoane. Dacă voim sincer împăcarea dintre cele două popoare, trebuie să ne ferim de a promova o politică religioasă care, involuntar, accentuează sentimentele naţionaliste ale oamenilor simpli (şi chiar mai puţin simpli).

Din păcate, în 1985 s-a realizat, în Catedrala Ortodoxă din Tîrgu-Mureş, o pictură murală, în care unguri cu brandenburguri bat un sfânt român în plânsetele satului reprezentat ca fundal al scenei.

El, original fiind din Ocna de Jos, ştie ce tragedie istorică a trăit populaţia satului, în 1916. Trupele româneşti sosite în sat au mânat peste coama dealului un grup de 70 persoane, compus din copilandri în jur de 15 ani şi moşnegi în jur de 80 şi, odată cu ei, grânele, vitele şi căruţele de transport, jefuite din sat. Nici unul dintre prizonieri nu s-a mai întors vreodată.

Monumentul din centrul satului enumera victimele, nominal. Dar nu asemenea evenimente trebuie evocate: trebuie să stârpim din sufletele noastre amintirile care împing spre ură.

Împărtăşeam cu toţii îngrijorarea lui Dénes G. Fülöp, izvorâtă din simţul răspunderii.

Am considerat că trebuie să iau şi eu cuvântul. Iată ce am spus atunci: „Îmi iau inima în dinţi şi abordez teoria continuităţii daco-romane care pentru mine reprezintă justificarea ideologică a supremaţiei româneşti, baza privilegiilor acordate. Am afirmat, eu nu contest această teorie, în cele două ţări nu există o sută de specialişti în măsură a discuta, cu argumente ştiinţifice adecvate, despre teoria continuităţii. Deci, să-i lăsăm pe ei să se certe, să discute, dar pretind ca presa şi politicienii români să nu invoce tot mereu această teorie şi atunci mai uşor vom ajunge la egalitate adevărată, la o societate democratică, pluralistă.

Am adăugat, nimeni nu poate contesta faptul că, acele valori, acele ctitorii care există în Ardeal, au fost realizate în ultimele şapte secole, şi, este absolut cert, de atunci au trăit aici laolaltă români, maghiari, germani şi celelalte etnii transilvane; în patria comună este loc pentru toţi.”

Nici unul din românii de faţă nu m-a atacat pentru cuvintele mele. Dimpotrivă: au propus să particip şi eu la formularea textului-program al platformei.

Redactarea acestuia au efectuat-o: scriitorul Mihai Sin şi redactorul şef Cornel Moraru de la revista „Vatra”, György Gálfal­vi, redactor la revista „Látó” şi subsemnatul. A doua zi, textul apărea în ziarul „Népújság”, iar peste încă una, în „Cuvântul Liber”.

Din păcate, nici presa centrală, nici Televiziunea, nu i-au asigurat publicitatea corespun­ză­toare. Astfel, în loc de a fi izbutit să spargă cortina neîncrederii şi tăcerii, iniţiativa noastră a rămas fără efect în masă.

Tocmai de aceea, cred că evocarea textului său nu este zadarnică.

HU

RO

EN

Martie negru la targu mures
Martie negru la targu mures