Cronica zilei de 20 martie

 

Deoarece în ziua fatidică am participat la evenimente numai de la ora 16.00, întâmplările premergătoare acestei ore le documentez prin memoriile scriitorului László Nemess, prin evocarea unor înregistrări video şi audio. In oraş, vestea maltratării vandale a lui András Sütő şi a celorlalţi, precum şi relatarea împrejurărilor în care s-a petrecut asedierea clădirii în care se aflau birourile UDMR etc., s-a răspândit cu iuţeala fulgerului. Muncitorii maghiari au lăsat lucrul, cu toţii pornind în piaţa centrală, în faţa vechii Primării (sediu al judeţenei CPUN).

Conducerea UDMR ar fi dorit să întoarcă această mulţime din stradă, înapoi în fabrici, pentru ca provocarea venită din partea românilor să nu poată genera ciocnirile violente despre care se ştia prea bine că stau în intenţia celor interesaţi. Iată pentru ce a luat naştere chemarea la grevă, care cerea maghiarilor din Tîrgu-Mureş greva generală şi rămânerea la domiciliu până la îndeplinirea revendicărilor cuprinse în 4 puncte. Acestora le-a dat citire în emisiunea maghiară a studioului Radio Tîrgu-Mureş, la ora 9.30, István Káli Király, vicepreşedinte al judeţenei UDMR Mureş. Textul era următorul:

(...) Revendicările noastre sunt: 1. Prezentarea imediată şi nedeformată a revendicărilor noastre, prin Televiziunea Română, cu concursul specialiştilor noştri. Declarăm că, răspunderea pentru situaţia gravă de astăzi îi revine Radioteleviziunii Române şi cotidianului „Cuvântul Liber”, deoarece au dezinformat sistematic opinia publică a ţării, precum şi populaţia românească din judeţ; 2. Să demisioneze din consiliile municipal şi judeţean CPUN, renunţând la însărcinările lor civice şi publice, persoanele răspunzătoare pentru organizarea pogromului început prin demiterea forţată a lui Előd Kincses, şi anume colonelul inginer Ioan Judea, maiorul Vasile Ţîra şi generalul-maior în rezervă Ioan Scrieciu. 3. Pentru atitudinea sa pasivă şi colaboraţionistă, facem răspunzătoare poliţia de pagubele morale şi materiale pricinuite, precum şi pentru gravele leziuni corporale suferite de maghiari fără nici o vină. 4. Cerem scoaterea în afara legii a Uniunii „Vatra Românească”, drept organizatoare a seriei de manifestaţii, şi deschiderea procedurii penale împotriva tuturor celor ce au organizat pogromul de la Tîrgu-Mureş comis de către mase înarmate cu securi, ciomege şi furci de fier. Cerem populaţiei să se abţină de la iniţiativele individuale, ferindu-se de orice manifestare violentă sau provocatoare.

Comitetul Executiv al Judeţenei Mureş UDMR

 

 După publicarea apelului, masele nu s-au clintit, ci au început să pretindă deplasarea imediată a preşedintelui Iliescu la Tîrgu-Mureş. După aceasta, au trecut la microfon personalităţi târgumureşene:

„(...) Sunt preşedintele municipal Sándor Zolcsák, pictor. (...) Vă rog, dragi fraţi ai mei, să fim disciplinaţi, să nu ne împrăştiem, să nu cedăm provocărilor.”

„(...) Dragi prieteni! Manifestul preşedintelui Iliescu declară că ne sunt asigurate toate drepturile şi că ele vor fi garantate şi în practică. Rămânem aici, până la înfăptuirea acestei promisiuni.”

Masele manifestanţilor scandau: „Acum ori niciodată!” „Suntem fraţi!” şi „Dreptate!”

György Szabó: „(...) Am făcut cunoscut programul nostru ca naţionalitate, drepturile care ni se cuvin, toate câte sunt drepturi universale ale omului şi fără de care drepturi europene România nu poate intra în Casa Comună a Europei. La aceste drepturi ale naţionalităţii, la drepturile noastre egale cu ale românilor nu renunţăm nici cu preţul vieţii.

Masele: „Nu suntem ucigaşi!”

György Szabó: „Nu suntem ucigaşi, iar prietenii noştri români s-au dezis şi ei de cei ce au fost ucigaşi. Am credinţa că nu ne vor dezamăgi. Vă rog să procedăm fără pic de violenţă, căci orice violenţă o vom considera provocare, să arătăm lumii din nou, la un mod european, că suntem o naţiune cultă, cultivată, umanistă, (...) nu voim decât drepturile omului.

Mulţimea: „Vrem drepturile noastre!”

György Szabó: „Vrem să avem şcoli, vrem să avem institut de medicină; acesta este un drept fundamental, nu un privilegiu!” Mulţimea: „Acum ori niciodată! Iliescu! Király!”

György Szabó: „Prima noastră condiţie este venirea imediată la Tîrgu-Mureş a lui Ion Iliescu, Károly Király şi a reprezentanţilor partidelor. Îi aşteptăm!”

Mulţimea: „Îi aşteptăm!”

Noémi Ábrám: „Sunt Ábrám Noémi şi aş vrea să aduc la cunoştiinţa maselor un singur lucru; atât la cunoştiinţa românilor, cât şi a maghiarilor. Cele trei organizaţii de tineret înfiinţate la Tîrgu-Mureş, OTV, ODT şi MADISZ (UTDM), s-au solidarizat de la bun început. Menţionez că toate trei sunt înregistrate legal. Aş vrea ca, această solidaritate să se menţină, devenind un exemplu pentru întregul oraş, pentru întreaga ţară. Acest rezultat trebuie să-1 obţinem cu toţii. Să ne unim, construindu-ne viitorul în chip de oameni inteligenţi şi civilizaţi. Vă mulţumim!”

În timp ce toate acestea se desfăşurau în piaţa din faţa Primăriei, în clădire avea loc_şedinţa extraordinară a judeţenei CPUN Mureş. In această sesiune au fost condamnate la unison violenţele din 19 martie. Eu am fost reintegrat în funcţia de vicepreşedinte, şi s-a redactat un manifest, citit apoi, pe la ora 11.00, în limba română, mulţimii adunate în faţa sediului.

In sesiunea judeţenei CPUN s-au realizat următoarele imprimări video-fono din care rezultă că a fost vorba, la mod univoc, de pedepsirea făptaşilor din 19 martie, şi că românii care au luat cuvântul, au condamnat şi ei actele de vandalism comise de aceştia.

Generalul Ion Scrieciu, prim-vicepreşedinte al judeţenei CPUN: „Aseară au avut loc eve­ni­mente regretabile. S-au făcut cercetări; pentru moment, am putut identifica 17 făptaşi. Aceştia sunt din Valea Lăpuşnei. Autorităţile au vrut să-i aresteze, dar ei au fugit în pădure, iar sătenii s-au răsculat şi nu vor să-i extrădeze pe cei şaptesprezece identificaţi. Aşadar, în noaptea trecută s-au desfăşurat cercetări şi ele continuă.

Aurel Florian, preşedintele judeţenei Mureş a Partidului Social Democrat: „(...) Şi aş putea pune întrebarea: unde este domnul Ţîra, care a dirijat conflictele, şi unde sunt ceilalţi, toţi făptaşii, şi de ce ne întoarcem noi spatele unii altora, şi de ce nu vrem să calmăm spiritele, şi de ce nu vrem să ne purtăm ca nişte oameni civilizaţi? (...) Adevărul este că, ceea ce s-a petrecut ieri aici, în această sală, şi felul în care s-au desfăşurat evenimentele, a fost vandalism; a pătruns aici, cu sila, un grup de douăzeci de persoane, nu ştiu cine erau, doar pe câţiva îi cunosc, şi au început să profereze ameninţări. Restul îl ştiţi şi dumneavoastră, n-are rost să intru în detalii. Dar cele întâmplate să nu le judecăm prin optica oamenilor simpli, care au fost manipulaţi şi care vor putea fi manipulaţi şi de acum încolo.”

Inginerul Zoltán Kolozsváry (UDMR): „Probabil, ştiţi cu toţii că din fabrici au pornit spre noi grupuri de muncitori. În nici un caz nu putem permite să se continue violenţa şi vandalismul. Trebuie, deci, să emitem un comunicat. Trebuie să dăm răspuns la întrebările care îi dor pe oameni.”

Consiliul judeţean Mureş CPUN, compus majoritar din români, şi-a încheiat şedinţa adoptând următorul comunicat, prezentat mulţimii:

„(...) CPUN Mureş condamnă evenimentele violente desfăşurate în municipiul Tîrgu-Mureş, care au început în 16 martie şi au culminat în după-amiaza, respectiv seara zilei de 19. Ca urmare a acestor evenimente indezirabile, mai multe persoane, printre care scriitorul András Sütő, preşedintele UDMR Mureş, au fost violentate grav şi s-au devastat sediile unor partide politice, în primul rând sediul UDMR Am ajuns la un punct crucial în viaţa politică şi socială a judeţului nostru. Să fim toleranţi şi să dăm dovadă de cumpătare. Vă rugăm să aveţi încredere în capacitatea CPUN de a soluţiona toate problemele sociale, politice şi culturale ale judeţului nostru. Nu uitaţi că pe aceste meleaguri românii şi maghiarii au trăit în bună înţelegere, suferind deopotrivă şi înfăptuind pe parcurs civilizaţia de aici. In interesul evitării situaţiei în care acţiunile nocive din zilele trecute s-ar putea repeta şi extinde, CPUN hotărăşte: 1. Se vor trage la răspundere, imediat, persoanele vinovate de aceste acte de vandalism, precum şi persoanele care au organizat aceste acte de violenţă şi au iniţiat instabilitatea. 2. Se va convoca imediat şedinţa extraordinară a CPUN Mureş şi vor fi demişi toţi cei ce s-au dovedit a fi incapabili să facă faţă sarcinilor lor.

Mulţimea (în româneşte): „Jos cu Judea!”

(...) 3. Vom analiza activitatea poliţiei şi vom asigura un cadru corespunzător, stabil, în scopul de a putea realiza condiţiile ordinii şi păcii pe teritoriul întregului judeţ. 4. CPUN condamnă orice propagandă naţionalistă, şovină şi cere populaţiei româneşti, maghiare şi germane din judeţ să păstreze stima tradiţională şi reciprocă, existentă între aceste popoare. In acelaşi timp, le cere tuturor, să nu dea crezare manipulaţiilor practicate de elementele extremiste.”

După citirea comunicatului, a vorbit mulţimii un ofiţer de poliţie (fapt care dovedeşte odată în plus că maghiarii nu au ocupat sediul CPUN(oricine putea intra acolo fără să i se facă vreun rău).

„(...) Vă vorbesc din partea poliţiei.”

Mulţimea (în româneşte): „Unde aţi fost ieri?”

Ofiţerul de poliţie (în româneşte): „Ieri, în oraşul nostru s-au petrecut lucruri regretabile. Acestea au evoluat cu începere din 16 martie. Ne declarăm dezacordul faţă de aceste fapte.”

Mulţimea (în româneşte): „Unde sunt vinovaţii?”

Ofiţerul de poliţie (în româneşte): „Încă din noaptea trecută, am început cercetările şi am pus mâna pe o parte din făptaşi.” Mulţimea (în româneşte): „Unde sunt?”

Ofiţerul de poliţie (în româneşte): „Vor fi condamnaţi în şedinţă publică, pentru devastarea sediului partidelor politice şi al UDMR Din cauza acestor extremişti, am ajuns într-o situaţie atât de grea, din cauza lor ne urâm încât nu ne putem vedea în ochi şi ne evităm reciproc. Nimeni nu vrea o asemenea situaţie.”

Mulţimea (în româneşte): „Ne vrem drepturile noastre! Jos Vatra!”

Ofiţerul de poliţie (în româneşte): „Nu este îngăduit să manifestăm unii împotriva altora. Vă rog plecaţi acasă!”

Mulţimea (în româneşte): „Nu plecăm acasă!”

Ofiţerul de poliţie (în româneşte): „Aceasta e rezonanţa dumneavoastră. Dacă nu plecaţi, n-aveţi decât să rămâneţi. Dar poate apare pericolul ...” (Deci, încă de dimineaţa conta pe o nouă invazie!)

Sándor Zolcsák: „(...) Vă rog foarte frumos, pe toţi, să vă purtaţi civilizat, urmând pilda noastră; nu faceţi ceea ce s-a întâmplat ieri.”

Mulţimea: „Făgăduim!” (Apoi, intonează „Ki tudja merre visz a végzet” – Cine ştie încotro ne mână destinul...).

József  Mihály: „(...) Domnul Scrieciu a spus că nu iese, deoarece e huiduit şi nu poate apuca să vorbească. I-am răspuns că, dacă iese spunând că ni s-au acordat drepturile, toate lumea îl va asculta cu gura căscată, aplaudându-l.”

György Szabó: „Domnul Scrieciu vorbeşte acum cu domnul preşedinte Iliescu, şi va sosi imediat. Până atunci, dau citire apelului semnat de către organizaţia judeţeană UDMR ca să ştim cu toţii care sunt drepturile şi revendicările pentru care insistăm. Comitetul Executiv al UDMR cheamă la grevă pe ţară pe toţi membrii UDMR, precum şi pe membrii organizaţiilor care simpatizează cu uniunea noastră, ca şi pe ceilalţi cetăţeni simpatizanţi. Manifestaţia noastră va fi o grevă mută a nemişcării la locul de muncă, în ziua de 22 martie între orele 8 şi 9 dimineaţa. Pentru după-amiaza aceleiaşi zile, chemăm organizaţiile judeţene la o acţiune UDMR pe ţară, în cadrul căreia vom declara solemn, in corpore, adeziunea noastră la Declaraţia de la Timişoara, precum şi la poziţia principală care conservă spiritul nobil al Revoluţiei din decembrie. Revendicările noastre sunt următoarele: în toate localităţile unde proporţia minorităţilor naţionale depăşeşte 10%, să apară până la 29 martie inscripţii în două sau trei limbi; nume de străzi, de firme şi de instituţii. Peste tot şi în toate specialităţile să se asigure învăţământul în limba maternă, corespunzător proporţiei numerice a naţionalităţilor. Până la 29 martie 1990, să se repună în drepturile sale autonome Universitatea „Bolyai” din Cluj şi secţia maghiară a IMF Tîrgu-Mureş, ca instituţii independente ale naţionalităţii, fapt prin care devine posibilă organizarea deschiderii anului şcolar 1990. Declarăm ferm, că nici acum, şi nici în viitor, nu considerăm drept obiect de tocmeală revendicările de mai sus. Ele derivă în mod automat din convenţiile internaţionale semnate de către România: din Conferinţa de la Helsinki, din Conferinţa Finală de la Viena, din Carta Drepturilor Omului. Ca atare, ele nu pot fi în nici un fel puse în legătură cu caracterul provizoriu al actualului guvern. Protestăm împotriva utilizării lor manipulative în programul, respectiv în campania electorală, a indiferent cărei organizaţii sau cărui partid. Drept punct de vedere oficial al guvernului român, acceptăm numai varianta care admite că, de aceste drepturi beneficiază în momentul de faţă populaţia majoritară românească şi deci, prin satisfacerea revendicărilor noastre, guvernul român contribuie la lichidarea frustrării minorităţilor. In cazul că revendicările noastre nu vor fi satisfăcute, cerem conducerii pe ţară a UDMR să declare grevă generală cu începere din 30 martie, până la data îndeplinirii celor de mai sus.

Comitetul executiv al judeţenei Mureş a UDMR”

 

Mulţimea: „Vom lupta pentru toate acestea!”

După expunerea apelului, a păşit în faţa microfonului prim-prototopul romano-catolic Ferenc Lestyân (întemniţat odinioară împreună cu episcopul Áron Márton).

(Rugă – Tatăl nostru – rostită colectiv.)

Ferenc Lestyán: „Pace vouă. Lăudat fie Domnul nostru Isus Hristos!” Mulţimea: „Acum şi-n vecii vecilor, amin!”

Ferenc Lestyán: „Azi de dimineaţă, la ora 8.00, am fost la judeţ, depunând, totodată şi în numele pastorului reformat Dénes G. Fülöp, o declaraţie prin care enunţam că, având în vedere evenimentele din 19,  nu vom mai participa la şedinţele consiliului judeţean atâta timp cât mai durează nesiguranţa, deoarece nu putem fi de acord ca, în timp ce noi dezbatem, să nu se întâmple nimic întru apărarea drepturilor omului. Iar acum, vă atrag atenţia, şi aceasta este rugămintea noastră personală, individuală, făcută vouă în numele bisericii, că avem dreptul să pretindem drepturile omului, dar de dragul propriei noastre demnităţi şi a propriei noastre cinste, trebuie s-o facem în aşa fel încât nimeni să nu răspundă la violenţă prin violenţă, căci cel ce o face, provoacă noi violenţe şi se umileşte pe sine însuşi. Vărsarea de sânge prostească nu rezolvă nimic, şi tocmai de aceea, repetăm acum rugămintea noastră şi în numele bisericilor noastre. Cu noi a fost şi protopopul ortodox: părerea sa este aceeaşi, şi de aceea cu toţii îi rugăm insistenţi pe cei întruniţi aici, să înţeleagă că pot să insiste pentru revendicările lor, pot să-şi ceară şi să-şi pretindă drepturile, dar să evite violenţa. Şi ca să fie aşa, vă rog să rostim împreună „Tatăl nostru”.

Mulţimea: (se roagă cu glas tare).

Dénes G. Fülöp: „Acum dau citire declaraţiei noastre. Iată: în legătură cu evenimentele desfăşurate la Tîrgu-Mureş, subsemnaţii, prezentăm respectuoşi următoarea declaraţie. Văzând violenţele comise la 19 martie, aflând că autorităţile competente, deşi li s-a cerut ajutor chiar şi prin radio, n-au intervenit la timp pentru menţinerea ordinii şi apărarea edificiilor publice, trebuie să anunţăm, cu tot regretul că, în asemenea condiţii, nu mai putem participa la şedinţele consiliului judeţean şi că, prin această decizie a noastră, dorim să ne exprimăm protestul împotriva manifestărilor violente, precum şi a pasivităţii organelor competente. Biserica noastră respinge orice formă a violenţei, deoarece aceasta este o piedică în calea dialogului paşnic în sânul organelor administrative. Tîrgu-Mureş, la 20 martie 1990. Ferenc Lestyán, în numele Bisericii catolice şi Dénes G. Fülöp, în numele Bisericii reformate.”

Kálmán Csiha (protopop reformat, ulterior episcop reformat de Cluj): „Repetăm aşadar, rugămintea noastră: dovediţi disciplină, dar drepturile puteţi să le revendicaţi în continuare, şi trebuie să le revendicaţi. Am fost înainte de amiază la radio şi, în numele Bisericii reformate, am protestat împotriva instigării naţionaliste, şi respingem orice acţiune de pogrom, dimpreună cu tot ceea ce s-a întâmplat şi aici la noi. Acum însă, vă rog să nu ascultaţi numai cuvântul omenesc: să ascultăm împreună şi cuvântul Domnului.”

Protopopul şi-a încheiat predica astfel:

„Lumina iubirii ar trebui s-o aprindem în această lume atât de des întunecată, ca să dobândim viaţă şi pace. Să cântăm (...) «Erős várunk nekünk az Isten” (Puternică cetate ne este nouă Domnul...)”

Árpád Gámpe, economist (lb. română): „Cum se explică faptul că poliţiştii, inclusiv un maior de circulaţie, se aflau în mijlocul mulţimii ca spectatori, uitându-se la distrugerea clădirii şi la baterea celor blocaţi înăuntru? Cum se explică faptul că armata nu a intervenit?”

György Szabó: „Este aici generalul Scrieciu. întâi să-l ascultăm până la capăt şi numai după aceea ne vom certa dacă cumva nu ne înţelegem! Aţi promis că-1 ascultaţi! Demonstraţi că suntem culţi!”

Mulţimea aplaudă frenetic.

Ioan Scrieciu: „Atenţie, vă rog! Vă rog foarte mult! Preşedintele ţării, domnul Ion Iliescu, ne roagă să păstrăm calmul şi liniştea, vine la noi în două-trei zile... Domnia sa doreşte să stea de vorbă împreună cu românii şi maghiarii în aceeaşi casă, la aceeaşi masă, în aceeaşi piaţă, nu e bine să-l primim pe preşedinte şi să vorbim cu el separat! Nu este bine să facem lucrul ăsta. Vă rugăm! Apelăm la înţelegere şi la calm.”

Mulţimea (lb. română): „Nu plecăm! Nu plecăm! (în maghiară): Acum ori niciodată!”

Toate acestea s-au petrecut pe la ora 12.00. Până atunci, au sosit în faţa hotelului Grand, lângă manifestanţii maghiari, manifestanţi români vatrişti, şi de aceea, conducătorul judeţului le-a vorbit şi lor.

Scrieciu: „Oamenii care au venit în piaţă, acolo, de la zona hotelului Grand, să se retragă de acolo imediat!”

O voce (lb. română): „Vatrişti!”

Din păcate, nu s-a dat ascultare nici acestui apel şi nici celor de mai târziu: numărul manifestanţilor români creştea mereu. O parte din ei nici nu plecaseră acasă după scandalul din ajun, ci îşi petrecuseră noaptea în hotelul Grand, unde aveau consăteni la recepţie. După apariţia vatriştilor, românii de bun simţ au vorbit cu ei, dornici să împiedice declanşarea unor noi acte de violenţă.

Mulţimea (lb. română): „Jos cu Vatra! Unde e poliţia?”

Traian Marcu, membru al Organizaţiei Democratice a Tineretului (lb. română): „Vorbesc din partea Organizaţiei Democratice a Tineretului. Fac apel către toţi românii care sunt de bună credinţă şi care acuză actele de vandalism de ieri, să nu escaladeze spirala forţei în care mergem acum, şi fac apel către Vatra, dacă este Vatra, şi către toţi românii care vor să facă acum, ştiu eu, o escaladare de forţă, să se retragă acasă. Deocamdată, s-a demonstrat frumos, nu s-a spart nimic şi nu avem nevoie de dvs. Noi tinerii, care am făcut această revoluţie şi cei care au murit, n-avem nevoie ca să ne apăraţi dvs. acum cu forţa. Vă rugăm foarte mult acest lucru pentru că e şi pentru copiii voştri...”

(Vorbitorul se referea la teama românilor, care socoteau că românii din incinta sediului ar fi fost luaţi prizonieri de către maghiari.)

Aurel Florian (în româneşte): „Fraţilor! (...) Mare parte dintre dumnea­voastră mă cunoaşteţi încă din vremea Revoluţiei. Domnilor şi fraţilor. Am fost născuţi ca să trăim pe acest pământ. Gândiţi-vă, că dacă noi pornim de la gândul răzbunării, ne facem rău nouă înşine, facem rău ţării şi întregii Europe. Mă adresez Vetrei şi tuturor românilor. Dumneavoastră trebuie să ştiţi că intenţia mea este să împart sfânta libertate tuturor românilor, tuturor maghiarilor. (...) Trebuie să înţelegeţi că ura şi duşmănia trebuie să dispară. Dumnezeu ne-a creat să ne iubim între noi ca pe noi înşine. Nu este just ca noi, cei ce până mai ieri am trăit împreună, în respect reciproc, să începem a ne urî astăzi.”

Mulţimea (în româneşte): „Cine a început?!”

Aurel Florian: „Fraţi români şi maghiari! Nu vreau altceva, decât să fiu mijlocitorul poruncii lui Dumnezeu. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! (...) Să rostim „Tatăl nostru”. Dumnezeu să ne ajute, ca aceste clipe să ne strecoare în inimi, în trupuri şi în suflete, iubirea şi frăţia.”

Mulţimea (întreabă în româneşte): „Unde ai fost ieri?!”

Aurel Florian: „Vă mulţumesc, şi am dorinţa ca atât românii, cât şi maghiarii, să înţeleagă că trăim momente decisive. Dumnezeu să ne ajute!”

Mircea Bolboacă, membru al Organizaţiei Tineretului Voluntar (OTV.) (lb. română): „Vorbesc din partea Organizaţiei Tineretului Voluntar şi avem o singură rugăminte. Aş vrea să vă aduc aminte că, aşa cum ne-am înţeles noi în fostul sediu al UTC trei organizaţii de tineret, române şi maghiare, aş vrea să ne înţelegem în continuare. Şi aş vrea ca Vatra Românească să intre la noi în sediu şi să vadă cum se cooperează între tineri şi să ia exemplu si să-l urmeze şi să-l pună în practică! (Aplauze) Şi mai rugăm ca, în zona statuii lui Avram Iancu, fostul ofiţer de securitate care incită în această zonă românii contra maghiarilor, să se retragă împreună cu toţi românii care sunt adunaţi acolo şi să lase această manifestaţie paşnică, care este aici, să se desfăşoare normal. Şi românii ar trebui să ia exemplu de la această manifestaţie maghiară!”

(Manifestanţii români n-au plecat, ba dimpotrivă, urlau lozinci tot mai agresive: era de temut că maghiarii aflaţi în superioritate numerică îşi vor pierde răbdarea.)

Sándor Zolcsák a reacţionat în felul următor în această situaţie: „Am atras atenţia generalului Scrieciu asupra diferitelor pericole. (...) Dorim ca să fie chemată armata care să stăvilească drumul acelora care vin din nou şi din nou să comită atrocităţi împotriva demonstranţilor maghiari paşnici. (...) Rugăm mult, pe toată lumea, ca oricât ar ţine această adunare a noastră, să apară aici cât mai multă mulţime maghiară şi fraţi români foarte cinstiţi, deoarece noi nu dorim ca cele două popoare să săvârşească aici o greşeală fatală. Dorim ca să trăim în această ţară, cerem drepturile noastre şi îi rugăm pe fraţii noştri români ca să se alăture în mod suficient nouă, deoarece noi nu dorim violenţă, deoarece noi dorim doar drepturile noastre, acele drepturi pe care românii în secolul trecut şi le-au cerut pe bună dreptate. Noi acum cerem aceleaşi drepturi, ca românii în secolul trecut.

Românii scandau lozinci de felul ce urmează (dar la care surveneau răspunsuri maghiare uimitor de calme):

Mulţimea (din faţa hotelului Grand, în româneşte): „Noi suntem acasă, voi sunteţi în gazdă! Niciodată n-aţi avut o palmă de pământ! Odorheiul Secuiesc, o să-l  facem românesc! Murim, luptăm, Ardealul nu-1 cedăm! (Foarte interesantă ordinea logică: mai înainte murim, pe urmă luptăm – E. K.) Iliescu nu uita, şi Ardealul ţara ta! Hoţii, hoţii! Jos cu ei! Mai aveţi o şansă, să mergeţi acasă!”

Din replicile mulţimii maghiare: „Acum sau niciodată! Suntem acasă! Vrem drepturile noastre! Luptăm cu voi!”

Aşa au mers lucrurile până după-amiază, la ora patru. (Românii adunaţi în jurul statuii lui Avram Iancu n-au plecat acasă, ci s-au alăturat celor care manifestau în masă, în faţa hotelului Grand.) Acte de violenţă nu s-au petrecut între cele două mase de manifestanţi; ciocnirile le-a generat atacul lansat de către ţăranii români înarmaţi, aduşi pe la ora 18.00 din împrejurimile Reghinului şi de la Iernut.

Evenimentele au fost descrise de László Nemess în „Cartea albă”, astfel:

„Jos, în centru, e nelinişte, în faţa Primăriei (sediul CPUN Mureş) o mulţime de câteva sute de oameni, maghiari. Ajung, fără probleme, la redacţie. Suntem puţini: femeia de serviciu, mai târziu, Jóska Demeter, Márta Kuti. Şeful mic intră, aruncă o privire, consideră că atmosfera e neprielnică lucrului şi pleacă acasă. Ceilalţi doi şefi se află în Ungaria. Sunt sunat din provincie, oamenii se interesează, cer indicaţii, nu prea ştiu ce să le spun, cu excepţia informaţiilor. Astăzi, muncitorii maghiari din fabrici se află în grevă. In faţa clădirii Consiliului Judeţean se adună lumea. Jos, la parter, la redacţia „Erdélyi Figyelő”, se sfătuiesc câţiva lideri ai UDMR, bătuţi ieri seara, iar după cum observ, sunt tare dezorientaţi. Nu ei au fost iniţiatorii adunării, acum încearcă să stăpânească situaţia. Deocamdată, nu sunt probleme, mulţimea din piaţă este nerăbdătoare şi zgomotoasă, dar nicidecum agresivă, în ciuda faptului că toată lumea ştie ce s-a întâmplat cu Sütő şi colegii lui, iar acest lucru nu e deloc liniştitor. Deasupra mulţimii, pancarte: «Demonstrăm pentru limba noastră maternă», «Suntem acasă” etc.

Ora 12.00. Cineva, mă anunţă telefonic: din direcţia Ruşii Munţi, ţăranii au pornit spre Tîrgu-Mureş. Asta înseamnă, desigur, satele Hodac, Ibăneşti, Deda. Tot hodăcenii au distrus ieri sediul UDMR, cruţând cu grijă sala de consiliu folosită în comun de toate partidele cu sediul în clădire.

La ora unu, soseşc  lucrătorii de la Fabrica de Piele, sunt primiţi cu ovaţii. Intre timp, ajung şi elevii, organizaţi în coloane, ei sunt primiţi cu sentimente diferite: unii i-ar trimite acasă, alţii se bucură pentru venirea lor. Muncitorimea târgumureşeană este formidabilă: această atitudine a rămas neschimbată şi în timpul evenimentelor controversate din următoarele zile. Au strigat sloganuri de genul: «II vrem pe Kincses! Suntem acasă!». Acestea sunt preluate de la muncitorii Fabricii de Piele şi, pe cât pot aprecia: lozinca e foarte populară, are succes. Pe moment.

Ora 14.00. István Káli Király  discută cu Bucureştiul. De asemenea, şi cu Károly Király. Aud doar o parte a dialogului, dar un rezultat cât se poate de real nu s-a născut. Se răspândeşte vestea că Előd Kincses nu s-ar afla în oraş, e posibil să se ascundă la Odorhei. Se cere insistent să se întoarcă. Ieri, sub presiunea străzii, a fost obligat să demisioneze, astăzi, este solicitat tot de stradă. Dar, această stradă e mai curată... Aceşti oameni, muncitori şi elevi, nu au fost instigaţi de nimeni, s-au întors din propria lor convingere şi nu sunt îmbătaţi. Au rămas treji până dimineaţă, până după masă, timp de mai multe zile. Cer curat, albastru, zi fierbinte. In piaţa din faţa hotelului Grand, în parcul din faţa fostei biserici greco-catolice, se adună din ce în ce mai multă lume. Beau. In partea maghiară, mulţimea, din ce în ce mai numeroasă, nu vrea să plece, la nevoie sunt dispuşi să înnopteze aici. «Acum ori niciodată!”, se aude din când în când. Oamenilor le este din ce în ce mai foame, sete, intră în clădire (sediul celor trei redacţii), pentru a bea, a-şi face nevoile.

Ora 14.30. După ce mai mulţi vorbitori s-au adresat mulţimii, parcă nu mai există inspiraţie. Mulţimea îl vrea pe Iliescu, să vină aici. Se răspândeşte zvonul că vine, după care s-a dezminţit ştirea. La puţin timp, se anunţă că într-o jumătate de oră Petre Roman va fi aici. Nu cred. Nu există nici un lider politic care ar apărea acum aici. Se apropie alegerile. După numeroasele lozinci strigate «Îl vrem pe Kincses! », se pare că, în jurul orei 15.15, acestea se materializează. Auzind strigăturile, mă uit pe fereastră şi-l văd pe Előd apropiindu-se zâmbind spre intrare, alintându-se, cu o expresie ruşinoasă pe faţă. Un puternic strigăt erupe: «Kincses!». Mărturisesc că şi eu strig din geam.

Ora 15.34. Kincses se adresează mulţimii de pe terasa Primăriei. Oamenii, parcă ar fi mai liniştiţi. Se anunţă că, în scurt timp, la Bucureşti se întruneşte guvernul pentru a discuta problemele de aici. «Aşteptăm», strigă lumea. Acasă - «Nu mergem! », «Acum ori niciodată!» -(...) în colţul primăriei sunt adunaţi circa 20 de poliţişti. Oameni furioşi îi îndeamnă să alcătuiască cordonul între cele două tabere. Poliţiştii pleacă cuminţi. Cordonul alcătuit cu nepăsare este un lanţ destins, subţire ca o pânză de păianjen. In partea opusă, apar armele: bâte, topoare, lanţuri, cuţite sub haină, briceaguri nou-nouţe, de dimensiuni standard. Pentru început, cele două tabere se certau, odată cu creşterea consumului de alcool, care rapid  înceţoşează creierul, atmosfera din tabăra opusă devenea din ce în ce mai incendiară.

Ora 17.00. Cică s-a întrunit Guvernul. Ei discută, noi aşteptăm (...)

Ora 17.30. Începe bătaia. O formulare extrem de greşită! Începe năpustirea cu topoare, bâte, cuţite, lanţuri, asupra maghiarilor neînarmaţi, fără apărare. La început, sticlele golite zboară din partea hodăcenilor (pentru simplitate, voi denumi astfel şi locuitorii celorlalte sate româneşti implicaţi), organizatorii din partea maghiară, băieţii cu banderole, au decis ca, în cazul unui atac, fiecare îşi alege un inamic şi încearcă să smulgă bâta din mâna acestuia. Nu le prea reuşeşte planul. Poliţiştii au şi dispărut, linia maghiarilor cedează, oamenii fug. Mă aflu jos, în stradă, astfel văd foarte bine tot ce se întâmplă, aş vrea să mă întorc în redacţie, dar nu mă pot mişca. De altfel, nici acolo n-aş fi în siguranţă. De când sediul a fost devastat, „dispeceratul” UDMR a devenit din nou redacţia, ca în primele zile de după Revoluţie. Dacă hodăcenii şi aliaţii lor află, ne aşteaptă aceeaşi soartă pe care a au avut-o Sütő şi cei de la sediul UDMR, înainte cu o zi. La capătul străzii mulţimea s-a pus pe fugă; văd cum un bărbat vârstnic cade, iar un ţăran român îl loveşte cu toată puterea amplificată de alcool. Atunci, parcă se întâmplă o minune: maghiarii puşi pe fugă ripostează. Cu mâinile goale, dar cu un inexplicabil elan şi curaj, resping atacul românilor. Incredibil. În mulţime, printre cei care atacă, se regăsesc bărbaţi, femei, chiar şi adolescente, copii. Resping duşmanul, după care începe înarmarea. Muncitorii tineri, studenţii, sosesc în pas alergător fără vorbăreală, se năpustesc asupra materialelor de construcţii rămase din toamna trecută în garajul de lângă redacţie. Desfac schelele, rup scândurile, în câteva clipe transformă plăcile cofrajelor în scuturi. De asemenea, câteva indicatoare rotunde sau drepte apar în mâna stângă a luptătorilor ca scuturi. Din gardul de fier smulg câteva bare şi îşi găsesc gazdă şi câteva beţe fier beton. Băncile din centru sunt distruse: scândurile verzi din lemn de brad devin bâte de luptă. în caz de nevoie, nu se mai ţine cont de lege, ordine. Între timp, ajung maşinile salvării, care transportă încontinuu răniţii. Ai noştri sunt culeşi din faţa intrării primăriei, cei din tabăra românilor din partea opusă, maşinile apropiindu-se dinspre Piaţa Bulgarilor sau clădirea Poştei Noi. Situaţia este tensionată. Fiind încercuiţi şi asediaţi, mă gândesc că nici nu se mai poate părăsi locul, dar încă se putea. Totuşi, situaţia nu este deloc clară, chiar dacă omul părăseşte centrul, nu se ştie la care colţ de stradă este pândit. Dacă aş avea vreme, aş purta doliu pentru pacea de odinioară a oraşului meu natal, care, se pare, nu-şi va mai reveni niciodată. Sunt mulţi răniţi şi se zvoneşte că ar fi şi morţi. Dar nu este timp. Pot invada în orice clipă cele două clădiri încercuite, Primăria şi redacţia noastră. Ar fi o groaznică cursă de şoareci, perspective urâte. În sfârşit, armata decide să se implice. În jurul orei 18.00, tancurile apar la capătul străzii Primăriei, dinspre strada Cuza Vodă. Numai că acolo, ca şi în celelalte străzi înconjurătoare, ai noştri au ridicat baricade. A apărut o situaţie grotească: tancurile T55 scoţând nişte zgomote ameninţătoare, cer politicos să fie lăsate să treacă, însă demonstranţii mai înainte paşnici, acum deveniţi luptători, nu le permit trecerea: bălăngănind cu scândurile, ei spun că în nimeni n-au încredere. Dintr-o fereastră de la etaj, Kincses îi îndeamnă: «Băieţi, lăsaţi soldaţii să intre, pe noi ne apără!». Replica nu întârzie: «Nu-i lăsăm, n-avem încredere în nimeni, doar în noi înşine!». Tărăgănarea continuă, în timp ce în piaţă bătălia e în toi. Luptă corp la corp, precum şi de «artilerie”, cu sticle goale, bucăţi de lemn, pietre, bucăţi de asfalt. Până la urmă, rugăminţile lui Kincses dau roade: baricadele se deschid, iar tancurile intră în piaţă şi îşi ocupă poziţiile pe care le vor menţine timp de aproape o săptămână. Tancurile se aşează paralel în două rânduri, de la colţul vechii clădiri cu etaj din vecinătatea hotelului Grand, unde se află chioşcul de îngheţată, până la scările de la intrarea în clădirea fostului Consiliu popular municipal. între cele două rânduri, există un spaţiu de circa 20 de metri, pământul nimănui. Soldaţii, cum au ajuns, se şi ascund în tancurile lor, iar în orele următoare ies doar pentru a stinge focul de la tancul incendiat. Asta s-a întâmplat, de asemenea, în timpul evenimentelor, într-adevăr întâmplător... Încetul cu încetul, se întunecă. Numărul apărătorilor scade vizibil. Principala cauză o constituie prezenţa femeilor şi a copiilor. Pe partea opusă, rândurile inamicului se îngroaşă. Se zvoneşte că, pe lângă ţăranii din Gurghiu şi Valea Superioară a Mureşului, îşi strâng rândurile şi conlocuitorii noştri, românii târgumureşeni. Desigur, nu cei care obişnuiesc să mănânce cu furculiţă şi cu cuţit.

Gândurile femeilor participante la luptă odată cu apariţia serii şi cu creşterea îndârjirii luptei, de la problemele noastre generale, se întorc spre familiile lor. Ele ar dori ca soţul, bărbatul lor, să fie în siguranţă, acasă. Partea superioară a pieţei centrale, neluând în considerare baricadele, este liberă, fără duşmani, pe acolo se poate strecura oricine. Dispar, aşadar. Cei care rămân însă, sunt hotărâţi. Obosiţi, însetaţi, nemâncaţi de dimineaţă, dar nu vor să plece şi să cedeze piaţa. Atmosfera, starea de suflet «acum ori niciodată” se permanentizează, oricât de ciudat ar părea. Se pregătesc ca, în caz de nevoie, să predăm clădirea redacţiilor (şi a societăţii de cinematografie), să ne retragem în sediul prefecturii şi să încercăm să-1 apărăm. Faptul că nu există date privind numărul atacatorilor, creşte incertitudinea. Impresia generală este aceea că numărul lor creşte pe când al nostru scade. Copiii, împreună cu o parte a femeilor, sunt adăpostiţi la Prefectură. Majoritatea fetelor tinere rămân, am văzut o adolescentă de 15 ani cu o scândură în mână, avansând spre linia întâi. Până la miezul nopţii, această fată va şti mai multe despre lupta corp la corp, coctailul Molotov, cât ştia până acum despre dragoste. Adevărata luptă de stradă se desfăşoară seara între orele 8.00 şi 11.00 Tabăra opusă atacă vehement, dar printre tancuri nu se poate pătrunde decât unul câte unul, exceptând capătul blocadei tancurilor, în special scările Primăriei, unde nu sunt maşini blindate, iar contactul dintre luptători este direct. Formularea este prea exagerată, artificială. Acolo, unde sute de oameni se rănesc, mai multe zeci, foarte grav chiar, unde îşi pierd viaţa oameni, acolo se duce luptă crâncenă. Din păcate. Mă aflu printre sticlele care cad, cioburi care vuiesc, bărbaţii sunt răniţi şi se retrag pentru prim-ajutor ca, după aceea, cu capul pansat, să se avânte din nou în vâltoarea luptei. Astfel de secvenţe am văzut poate doar în filme. Din partea opusă începe bombardarea: se aruncă coctailurile Molotov. Bucata de cârpă strânsă lângă dopul sticlelor lasă în aer urme de flăcări, sticla cade pocnind pe pământ, asfalt, pereţi, tancuri, oameni. In această seară am văzut trei oameni incendiaţi. Unul dintre ei a păţit-o chiar în faţa mea. Sticle cu benzină a căzut în faţa lui, benzina care ardea, ajungând pe piciorul lui. Nicăieri n-a fost la îndemână o pătură udă sau ceva de acest gen; până la urmă, focul a fost stins, iar respectivul transportat la spital. Unei alte persoane i s-au aprins pantalonii, a fost tras în scara clădirii cu etaje situat în partea opusă , unde au stins focul. O a treia persoană a luat foc din cauza coctailului căzut pe spatele lui. Parcă ameţit, umblu printre cei care luptă, încerc să observ totul, însă parcă nu-mi vine să cred că ceea ce văd este adevărat. (...) Nu este adevărat, asemenea lucruri nu se pot întâmpla aici. Totuşi, nu visez şi nici n-am băut de câteva zile. Numărul apărătorilor scade încontinuu şi se pune problema de a chema ajutoare. Dacă ocupă Prefectura, urmările vor fi imprevizibile. Nu ştiu ce ar fi de făcut, noroc că nimeni nu-mi cere sfatul. In capătul de jos al centrului, lupta se duce de câteva ore. Încet, se formează o coregrafie, un scenariu. În faţa coloanei de blindate se postează linia întâia de apărare, formată din relativ puţini oameni. Din spatele tancurilor se aruncă cu pietre, bucăţi de lemn, sticle goale (mai târziu nu numai goale) spre inamicul ascuns în întuneric.

Pentru realizarea coctailului, sticla ideală este cea de Pepsi, având o formă bună, nici măcar nu alunecă din mâini, este destul de mică şi uşoară pentru a fi aruncată la distanţă mare, iar conţinutul ei ajunge pentru a-i crea probleme celui nimerit sau celui lângă care cade. Băieţii aruncători de coctailuri sunt aprovizionaţi de câte doi băieţi care apucă o ladă din plastic plină cu sticle, în aversa de sticle şi pietre aleargă în faţă, o predau, apucă una goală şi aleargă înapoi pentru a o reîncărca. Mulţimea este de asemenea împărţită, parcă ar fi organizată de un profesionist şi nu s-ar fi format spontan. Secretul este acela că muncitorii lucrează aici ca şi cum ar lucra în formaţiunile obişnuite de lucru şi ar executa ordinele acelor şefi pe care-i ascultă şi la fabrică şi în care au încredere. Sunt surprinzători de calmi, execută rapid, dar fără pripă, ceea ce trebuie, la ceea ce au fost obligaţi de săteni...

În faţa mea apare brusc Jóska Mihály, se bălăngăneşte din linia întâi, parcă ar fi beat. Sprânceana lui a fost despicată de o piatră, faţa lui e acoperită de sânge, parcă nici n-ar mai avea ochiul stâng. Mă răstesc la el, dar nu mă aude, trece mai departe. Mai târziu, cu ochiul pansat, apare în cele mai periculoase locuri, urletele sale întrec zgomotul luptei şi cel al tancurilor. În seara aceea, el a fost rănit de 3 ori. Mâna stângă a fost rănită cu un cuţit, piciorul i-a fost nimerit cu un coctail, de la genunchi în jos îi atârnă pantalonii sfâşiaţi, piciorul este plin de răni. Acestea le-am observat spre dimineaţă, când ne-am întâlnit în sala de şedinţă a Prefecturii, unde stau aţipiţi luptători, femei, copii obosiţi. La acea oră, Joska zâmbea fericit, faţa lui chinuită radia de optimism. Răniţii... Unul dintre ei este adus în spate de doi oameni care strigau: maghiar! După rănile tratate în grabă, din ce în ce mai mulţi se aliniază din nou pentru a porni la luptă. Cea mai activă parte a apărătorilor este şi cea mai calmă, îşi fac treaba cu multă precizie, curaj, de parcă ar lucra la banda rulantă din fabrică. Deşi n-au mai făcut astfel de muncă. Dumnezeule, îmi vine din nou în minte unde a ajuns mult îndrăgitul meu oraş natal. După cum am mai spus, în faţa clădirii Primăriei se duce o luptă aprigă. Cei mai îndrăzneţi de-ai noştri pătrund în tabăra opusă şi iau prizonieri. Circa 12, aflu. Transportarea lor în spate e mai dificilă decât prinderea lor. Unul este sprijinit de 4 persoane care strigă de departe: nu-1 loviţi, e prizonier, e rănit!, dar cineva ajunge totuşi în apropierea acestuia şi aplică o lovitură pe capul lui şi-aşa plin de sânge. O parte din prizonieri nu mai pot fi audiaţi, ei sunt băgaţi în maşinile salvării şi transportaţi de urgenţă. Însă, mărturiile prizonierilor înregistrate pe casete video şi audio spun multe: unii au fost plătiţi, primind de la 1400 până la 15.000 de lei (această ultimă sumă mi se pare exagerată), alţii au fost «doar” îmbătaţi, unii au fost intimidaţi, minţiţi, dar au fost şi persoane care s-au alăturat băieţilor «îmbarcaţi» în autobuze din dorinţa de a participa la încăierare. Printre ei au fost mulţi adolescenţi. Se răspândeşte zvonul cum că, din Miercurea Nirajului au sosit întăriri. Vestea ridică moralul apărătorilor, dar observ că cei mai hotărâţi nu acordă nici o importanţă acestui fapt. Ei ştiu deja: problema Tîrgu-Mureşului aparţine târgumureşenilor şi nu poate fi rezolvată nici cu sprijinul celor din Valea Gurghiului şi nici a celor de pe Valea Nirajului. Au pornit şi cei de la Sovata, spun. Sovata e departe, mă gândesc, mai departe decât Deda, Ruşii Munţi, Ibăneşti sau Hodac. Sticlele zboară, pocnesc, flacăra galbenă aprinsă luminează pereţii clădirilor în spatele cărora se ascund şi stau la pândă oameni. Unii speriaţi de moarte, alţii curioşi. Se aruncă şi cu cârpe înmuiate în benzină legate pe bucăţi de lemn, de multe ori cârpele rămân agăţate de crengii copacilor din parc, arzându-le. Camionul-kamikaze împotmolit pe scările bisericii române, este în flăcări. L-a lovit oare un coctail-Molotov? De altfel, coctailurile se epuizează încetul cu încetul în ambele tabere, lupta de „distanţă” continuă cu sticle goale, aprovizionarea se face de la restaurantul Vagonul, de la câteva cofetării şi de la un fel de centru de adunare a sticlelor. Nu ştiu cui i-a aparţinut idea, dar s-a dovedit a fi genială. Ai noştri aduc un rezervor de stingere a incendiilor, asigură alimentarea cu apă de la un robinet din Primărie, iar pompa o direcţionează spre cei din Gurghiu. Efectul întrece aşteptările. Rândurile duşmanului, cu toate că în întuneric nu vedem clar, se răresc, se retrag. Impresionaţi, ai noştri pun în funcţiune şi a doua pompă de apă. Intre timp, de sus sosesc grupuri de ţigani, formaţi din 30-40 de oameni, înarmaţi cu bâte, scandând: «Nu vă temeţi maghiari, au sosit ţiganii!». Aplaudaţi, ei se amestecă printre apărători. A ajuns şi echipa ajutătoare din Sovata, dar în mare, totul s-a terminat. Este în jur de ora 23.00, în tabăra opusă activitatea se lâncezeşte. Mă întorc la redacţie. Încerc să dau  câteva telefoane, câteodată reuşesc. Din piaţă nu se mai aud zgomote de luptă, doar duruitul motoarelor tancurilor; încetul cu încetul se opresc şi acestea. Cobor din nou, intru şi în «casa mare”, cineva vorbeşte despre 300 de răniţi şi 4 morţi. Numărul morţilor în zilele următoare ajunge la 6 respectiv la 8. Se spune că mulţi se află în comă, soarta lor nefiind prea încurajatoare. Interiorul Primăriei vechi (Prefecturii actuale) arată ca după război. În hol, într-o băltoacă, se află rezervoarele de apă; pe scări circulă bărbaţi şi femei, civili şi militari, unii obosiţi, alţii vioi. Doi civili explică unui locotenent-major de la tanchişti ce ar trebui să facă. Faţa ofiţerului trădează sentimente mixte: ar vrea să fie un bun soldat, dar nu-i convine să primească ordine de la civili. Probabil îi e lehamite de situaţia creată, probabil este îngrijorat pentru soldaţii lui care se află încă în blindatele T55, ca nişte sardine, aşteptând clipa în care cutia de fier va lua foc deasupra capului. Cobor din nou în piaţă, fac o plimbare. E în jur de miezul nopţii, luptele s-au sfârşit de circa o oră, duşmanii nu sunt nicăieri, dar nu este mai multă linişte. Circulă zvonuri despre locuri unde s-ar afla cei din Gurghiu, mulţi temându-se că aceştia se vor deplasa în cartiere unde vor face ravagii. N-aş crede. Ulterior, se dovedeşte că am avut dreptate, ne-am temut degeaba. Dar hodăcenii, nici acasă n-au plecat. O parte a autobuzelor le-au incendiat şi nici nu mai au cu ce să se ducă acasă. După 2-3 zile am aflat că circa 70-80 dintre ei, după ce au fost alungaţi, s-au adăpostit la o clinică de pediatrie. Imaginea pieţei nu seamănă cu nimic (...). Se ard focuri de veghe peste tot, se ard şi lăzile de sticle în vreo 10-12 locuri, focurile sunt înconjurate de oameni obosiţi, tăcuţi sau chiar vorbăreţi. Mă gândesc că vorbăreţii n-au luat parte la «greul» bătăliei. În jurul unui foc, stăteau circa 8-10 tineri, băieţi şi fete, mă aşez lângă ei, mă servesc cu cafea. Precaut, iau o înghiţitură, niciodată nu mi-a căzut mai bine. Băieţii vorbesc încet, printre ei sunt câţiva uşor răniţi, lângă unul se află un indicator rotund, săgeată albă pe fond albastru, sens unic, «doar înainte». Indicatorul a fost transformat în scut, a şi fost lovit în cursul serii după cum dovedeşte vopseaua căzută. Un bărbat de vârstă mijlocie trece pe lângă noi, cu pumnii ridicaţi spune voios: «Băieţi, a fost frumos!». Nimeni nu comentează, nimeni nu se bucură pentru victoria a cărei urmări, acum, după învălmăşeala luptelor, când putem gândi, sunt imprevizibile. În parcul din faţa prefecturii actuale, cu spatele sprijinit unui copac, stă aţipit un băiat, în braţele sale doarme prietena sa. De-asupra lor, agăţat pe copac, o pancartă: «demonstrăm pentru limba noastră maternă!». Doamne, ce departe am ajuns de la demonstraţia paşnică de dimineaţă. Mânerul pancartei a fost distrus de atunci pe capul unui agresor. Pe fata care se încălzea lângă focul din faţa redacţiei am trimis-o sus, împreună cu prietenul ei, restul nopţii l-au petrecut în jeţul de lângă birou, îmbrăţişându-se. Îi invidiez puţin... Mai târziu, am mai chemat sus 3-4 tineri, să nu stea în frigul de afară. Sunt încă copii, adolescenţi. S-au culcat pe podea. (...). Noaptea se apropie ameninţătoare.”

 

De aici, continui descrierea evenimentelor trăite personal de mine. Manifestanţii maghiari neînarmaţi din faţa clădirii sediului (cca. 15-16 mii de oameni, printre care multe femei şi numeroşi copii) au luat act cu multă bucurie de sosirea mea, în jurul orei 16,00.

Plecasem din oraş în ajun la ora 19.00, întrucât dimineaţa aveam o dezbatere la Judecătoria din Odorheiul Secuiesc. Bucuros de o noapte petrecută în linişte, primisem la 7 dimineaţa vizita a doi muncitori de la o fabrică din Odorhei, aflând de la ei despre grozăviile petrecute în lipsa mea la Tîrgu-Mureş, precum şi despre intenţia muncitorimii de a pleca acolo, ca să-i apere pe maghiari, după ce declaraseră o grevă de protest. L-am sunat imediat la telefon la birou pe Attila Jakabffy, care mi-a relatat în amănunt mutilarea lui Sütő András şi întreaga acţiune vandală. Am judecat din nou situaţia, în ansamblul ei, ajungând iarăşi la concluzia că trebuie să evităm ciocnirile violente. In două fabrici şi în piaţa centrală a oraşului le-am vorbit oamenilor revoltaţi. Apreciez la cel puţin 12.000 numărul odorheienilor pe care am reuşit să-i convingem că nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de provocatori, întrucât adepţii restaurării doar atâta aşteaptă. Am arătat că, după părerea mea, există un scenariu care mizează pe faptul că, împinşi de repetatele umiliri şi brutalizări, maghiarii vor riposta ieşind în stradă, iar atunci vor avea loc ciocniri. Vatra şi forţele politice din spatele ei ar folosi atunci aceste ciocniri drept sprijin al acuzei lor mincinoase, de separatism insistând pentru instaurarea dictaturii militare. Maturitatea politică a populaţiei din Odorheiul Secuiesc rămâne una din cele mai pregnante impresii din viaţa mea, căci masele, în general, nu prea pleacă urechea la argumentele raţiunii.

De la Tîrgu-Mureş mi s-a comunicat că, la cererea manifestanţilor de acolo, urmează să sosească Ion Iliescu şi Károly Király, care ţin neapărat să discute şi cu mine. Cu mintea mea de azi consider că pentru Iliescu și Király ar fi fost riscant să vină atunci la Târgu-Mureș, pentru că, dacă președintele nu ar fi reușit să potolească și să trimită acasă mulțimea ațâțată, atunci s-ar fi descalificat total din punct de vedere politic. Sarcina lui ar fi fost să dea dispoziție ministrului Apărării Naționale, Victor Stănculescu și ministrului de Interne Mihai Chițac să împiedice aducerea organizată la Târgu-Mureș a celor din Valea Gurghiului și Turda. Interesul celor doi generali era legat însă de declanșarea unui conflict sângeros, căci, alături de generalul Ștefan Gușă, fostul șef al Marelui Stat Major, ei au  ordonat  atrocitățile de la Timișoara. Tragerea lor la răspundere a avut loc de abia peste șaptesprezece ani. Dacă nu mă chemau aş fi plecat la Bucureşti, unde aveam, de asemenea, de susţinut un proces a doua zi, la 21 martie, la Curtea Supremă.

Niciodată n-am reuşit să aflu cine m-a chemat acasă la Tîrgu-Mureş. Mesajul mi-a fost comunicat prin Consiliul Local din Odorhei.

Am sosit deci la Tîrgu-Mureş pe la ora 16,00. Mă aştepta acolo o veste foarte rea: nici urmă de Iliescu şi de Király, dar în preajma mulţimii manifestanţilor apăruse o masă de 3-4 mii de vatrişti, care făcea tărăboi şi se purta agresiv.

L-am sunat imediat pe preşedintele Ion Iliescu, cerându-i să vină la Tîrgu-Mureş, unde situaţia este foarte periculoasă, fiind în perspectivă ciocniri violente între grupurile etnice. Am accentuat că scandalul făcut de români în 19 martie, când cu gravele răniri suferite de András Sütő, nu foloseşte deloc reputaţiei ţării. Ar fi bine să se evite repetarea unor astfel de incidente.

Domnul Iliescu mi-a răspuns că, în asemenea atmosferă încordată, nu vine, dar peste 2-3 zile, dacă lucrurile se liniştesc, va întreprinde o călătorie la Tîrgu-Mureş. Ani de zile nu a venit la Tg.Mureş, doar în campanie electorală pentru un nou mandat de preşedinte.  Mi-a mai spus că în schimb l-a trimis pe adjunctul ministrului Apărării şi pe cel al ministrului de Interne, care vor lua măsuri. (In public, aceştia n-au apărut decât în ziua de 21.)

Ion Iliescu a fost rugat şi de alţii să intervină. Alexandru Todea, episcopul greco-catolic (ajuns ulterior cardinal), care locuia la Reghin, deci avea legături directe cu ţăranii din Valea Gurghiului, încă la data de 19 martie i-a solicitat preşedintelui să intervină pentru împiedicarea   ciocnirilor interetnice, dar preşedintele a refuzat, spunând că „voi interveni numai la sfârşit».Actorul Ion Caramitru, unul din adjuncţii lui Iliescu, a declarat ziarului „Cotidianul” că, la îndemnarea prietenilor săi târgumureşeni: „am intrat zilnic la domnul Iliescu pentru a-1 convinge să se deplaseze la Tîrgu-Mureş, dar, ulterior, am înţeles că nu trebuia să se ducă, nu cumva să distrugă scenariul pregătit de dinainte”. Am vorbit la telefon cu dr. Pál Kikeli, unul din vicepreşedinţii judeţenei Mureş a UDMR Aceasta mi-a spus că, împreună cu István Káli Király, celălalt vicepreşedinte, s-au retras într-o ascunzătoare (însă mi-a dat numărul de telefon, ceea ce, în condiţiile interceptării convorbirilor telefonice, nu excludea câtuşi de puţin descoperirea lor). Mi-a propus să le amintesc oamenilor importanţa împăcării şi unităţii (eram deja rutinat în această privinţă, căci la Odorhei vorbisem în trei locuri) şi m-a rugat un lucru la care eu nu mă gândisem: să-i trimit acasă pe oameni, căci trebuie să ne aşteptăm la provocări. Pe sprijinul celorlalţi doi vicepreşedinţi nu puteam conta: Béla Markó se afla în străinătate, iar cu András Béres nu m-am întâlnit în data de 20 martie.

Am vorbit şi în româneşte, ca să înţeleagă şi vatriştii şi am cerut mulţimii să plece acasă, dar degeaba. (Asupra acestui subiect voi mai reveni.) După aceea, a trebuit să vorbesc masei manifestanţilor. Iată textul cuvântării mele rostite în limbile maghiară şi română (de altfel înregistrată atât video cât şi fono):

„Dragi târgumureşeni!

E o mare responsabilitate să vorbeşti două zile la rând, una după alta. Ieri s-a aşteptat cu totul altceva de la mine, decât trebuie să spun astăzi.

Părerea mea este că, aici, numai concilierea este singura cale de urmat. Numai atunci avem viitor, dacă avem încredere unii în alţii, dacă nu ne suspectăm în continuu, dacă nu ne lăsăm duşi în eroare de către extremişti.

După părerea mea, demonstraţia de ieri a fost un exemplu tipic la ce dureri poate să ducă nişte idei bolnave născute în mintea unor extremişti iresponsabili, ce atmosferă fascistă de pogrom poate fi creată în acest fel. Desigur, vom cere ca organizatorii demonstraţiei de ieri să fie deferiţi justiţiei, să fie pedepsiţi (strigăte, vociferări). Desigur, nu e voie să generalizăm. Trebuie văzută exact partea de vină a fiecăruia, pedeapsa trebuie acordată persoanei, deci să nu generalizăm, rog foarte frumos pe târgumureşeni, să nu generalizăm. Ştiu foarte bine că foarte mulţi români târgumureşeni sunt consternaţi în faţa evenimentelor de ieri, sunt revoltaţi. Trebuie să conlucrăm cu aceşti democraţi adevăraţi, ca să-i izolăm pe aceşti bolnavi mintali, deoarece nu avem nevoie de ei! În orice caz, e foarte important ca să ne comportăm civilizat, ca simpatia cucerită prin stăpânirea noastră de sine de ieri, pentru că a fost foarte greu să nu ieşi pe stradă, să n-o pierdem; noi avem nevoie de susţinere din partea democraţiei româneşti şi europene, altfel nu putem să ne cucerim egalitatea în drepturi, ceea ce ni se cuvine şi ceea ce li se cuvine tuturor minorităţilor.

Demonstranţii maghiari (lb. maghiară): „Europa e cu noi! Europa e cu noi!”.

Eu: Aş vrea să subliniez: noi nu cerem privilegii, deci noi nu dorim în dauna nimănui drepturi egale, noi cerem doar drepturile care sunt conţinute în Proclamaţia de la Alba Iulia din 1918, în Tratatul de pace de la Paris, în Declaraţia de la Helsinki şi în toate declaraţiile şi convenţiile internaţionale pe care le-a semnat România în ultimii 40 de ani în Europa şi la ONU, deci cerem doar drepturi internaţional recunoscute, nu şi drepturi prioritare.

Mulţimea (lb. maghiară): „Vrem drepturile noastre!”. (Aplauze)

Eu (lb. română): Dragi concetăţeni! Şi ieri am afirmat că eu sunt pentru unitate. Dacă trupul sănătos al Tîrgu-Mureşului va elimina cele câteva celule bolnave care au alterat convieţuirea noastră, vom putea restabili acea unitate minunată care ne-a caracterizat în zilele de decembrie, atunci când, împreună, am luptat şi ne-am jertfit viaţa fiilor noştri aici, în Piaţa Martirilor din Tîrgu-Mureş! (...) Trebuie să avem grijă ca în presa locală să nu mai apară materiale care, ca să zicem aşa, au fost editate la Los Angeles, dar controversa se face aici la Tîrgu-Mureş, trezind vechea suspiciune românească cum că ungurii vor Ardealul! Este ruşinos că aşa ceva a apărut în presa locală din Tîrgu-Mureş, mai ales dacă ţinem seama că este vorba de un fals grosolan (...). În curând vom da citire proiectului de program al UDMR, după care rog pe toată lumea să plece acasă. (Menţionez că până la urmă, proiectul nu mi-a parvenit.)

Mulţimea (în româneşte): „Nu plecăm!”, (în maghiară): „Acum ori niciodată! Aşteptăm!”.

Cererii mele nu i s-a dat curs. Manifestanţilor maghiari le era teamă că, dacă se împrăştie, masele româneşti îi lichidează pe conducătorii aflaţi în sediu şi îi maltratează sau chiar îi ucid, unul câte unul, pe toţi maghiarii prinşi. Evident că, dacă această mulţime de manifestanţi ar fi angajat lupta împotriva năvălitorilor, balanţa ar fi fost mult mai nefavorabilă şi am avea de înregistrat în rândul maghiarilor mult mai mult decât 3 morţi. Incontestabil, opinia mulţimii a fost justă: oamenii au ştiut mai bine decât noi ce este de făcut.

Imediat după mine a vorbit mulţimii (în limba română) Nicolae Juncu, preşedintele judeţenei Mureş a PNŢ-CD: „(...) Am vorbit cu cabinetul domnului preşedinte. Domnul Iliescu nu se află în clădirea prezidenţiei; la ora 5.00 începe şedinţa Biroului Executiv. Vă rog aveţi răbdare, va comunica atunci când vine încoace”.

Mulţimea: „Iliescu!”.

Nicolae Juncu: „Fac apel nu numai la cei care se află aici, în apropierea clădirii, dar şi la ceilalţi, care se află în faţa Primăriei municipale şi în faţa hotelului Grand. Vă rog să înţelegeţi că încercăm să rezolvăm această situaţie.”

Încheindu-şi cuvântarea, am fost avertizat că, la conducerea judeţeană CPUN s-au primit informaţii conform cărora ţăranii români înarmaţi din împrejurimile Reghinului se adună din nou în cete. L-am sunat deci pe ministrul de interne, general Mihai Chiţac, cerându-i categoric să ia măsuri pentru a se despărţi, cu forţe corespunzătoare, cele două tabere de manifestanţi şi pentru a se împiedica o nouă năvală a ţăranilor români înarmaţi din Valea Gurghiului şi din împrejurimile Reghinului. Am accentuat că vandalismul din 19 martie a dăunat mult felului în care este văzută România pe plan internaţional şi că o repetare a evenimentelor trebuie evitată.

Dl. ministru de interne, Mihai Chiţac, m-a asigurat că dăduse deja ordin colonelului Gambra, comandantul poliţiei judeţene Mureş, în sensul că trebuie să despartă, prin forţe corespunzătoare, cele două tabere de manifestanţi şi să împiedice o eventuală invazie împotriva Tîrgu- Mureşului.

Forţele „corespunzătoare” s-au constituit dintr-un cordon de 80 poliţişti (pentru înfrânarea a 20-22 mii de oameni!), iar aceste forţe au dispărut fără urmă, s-au „volatilizat” în momentul atacului românesc. Cordonul a fost instituit pe la ora 13,30, când, presat de către UDMR, generalul Ioan Scrieciu, prim-vicepreşedinte, a luat măsuri. Cunoscând evenimentele care au urmat, se poate afirma că ar fi fost foarte util ca această „apărare” oficială să fi fost completată prin măsuri de autoapărare.

Imediat după convorbirea mea telefonică cu ministrul de interne Chiţac, l-am sunat pe colonelul Gambra, comandantul poliţiei judeţene, care m-a asigurat că a luat măsurile necesare pentru blocarea Văii Gurghiului, pentru ca ţăranii români să nu poată ieşi de acolo, şi că ei nu au posibilitatea să vină la Tîrgu-Mureş, unde „nu se poate pătrunde”.

După aceasta, l-am sunat, la Bucureşti, pe Károly Király, care mi-a spus că, din partea sa, el face tot posibilul, abordând toate persoanele competente în chestiune. In interesul evitării unei nenorociri, mi-a atras atenţia să ne gândim şi la organizarea autoapărării.

Am vorbit şi cu ministrul apărării Stănculescu; aceasta mi-a comunicat că un adjunct al său este în drum spre Tîrgu-Mureş ca să ia măsuri corespunzătoare, dar nu a fost dispus să ordone intervenţia militară imediată. Ulterior, a declarat emisiunii „Panoráma” a postului de televiziune din Budapesta că nu credea că situaţia este atât de gravă.

L-am sunat la telefon pe generalul Constantin Cojocaru, comandantul militar al judeţului Mureş, cerându-i intervenţia armatei în scopul de a împiedica această ciocnire interetnică.

Întâi, generalul Cojocaru mi-a declarat că nu are la dispoziţie forţele necesare; apoi, după atacul pornit de români, la un nou telefon al meu, a anunţat că a luat măsuri pentru intervenţia armatei.

După toate aceste convorbiri telefonice, fiind avertizat că manifestanţii români sunt tot mai agresivi şi fiind de temut că maghiarii îşi vor pierde răbdarea, l-am rugat pe prim-vicepreşedintele Scrieciu să încercăm a convinge masele, el pe români, eu pe maghiari, că nu este cazul să se dedea la violenţă.

Am vorbit mulţimii cu câteva minute înainte de ora cinci după amiază, spunând că: (...) „Din păcate, se poate observa că sunt unii cărora nu le plac demonstraţiile paşnice şi vor să ne deranjeze. Vă rog, nu vă lăsaţi provocaţi! Să nu uităm că scenariul este vechi, iarăşi vor să ne provoace, doresc să demonstreze cum că noi am vrea să destabilizăm ţara, pentru că vrem să rupem Ardealul, şi atunci ar fi o cauză excelentă pentru instaurarea unei dictaturi militare. Noi nu cerem altceva, decât drepturi egale şi o secţie maghiară la UMF sau o şcoală „Bolyai”. Dar acestea nu au nimic comun cu revendicările teritoriale, nimănui nu i-a trecut prin minte aşa ceva, acestea sunt nişte manipulaţii josnice şi noi am căzut victimă acestor manipulări de atâtea ori şi acum iarăşi se doreşte manipularea opiniei publice, şi trebuie să vă spun că, din păcate, din acest punct de vedere este foarte vinovată şi Televiziunea din Bucureşti, care a preluat o seamă de minciuni.”

Ioan Scrieciu: „Eu fac apel către toţi cei prezenţi, fac apel la calm. (...) Nu răspundeţi la provocări! Apelez la cei ce sunt în faţa hotelului Grand, la românii de acolo, să părăsească locul! Nici una din părţi să nu se lase provocată, căci nu este frumos să ne comportăm astfel! Vă rog foarte mult, părăsiţi locul din faţa hotelului Grand şi plecaţi acasă. Să nu se lase provocată nici una din părţi, căci nu este frumos să ne purtăm aşa. Vă rog mult, părăsiţi locul din faţa hotelului Grand şi plecaţi acasă.

Să plece şi cei de la statuie.” (Vorbea de statuia lui Avram Iancu, unde se adunaseră românii, cu câteva ore mai înainte.)

Pentru a linişti mulţimea, regizorul András Hunyadi şi artista Kinga Illyés au dat  o reprezentaţie.

András Hunyadi: „Vă spun ceva ce o să vă bucure mult. Illyés Kinga vă va recita versuri.

Kinga Illyés: „V-am adus, dragi prieteni, cuvântul poeţilor. Al poeţilor care nu au uzat niciodată de violenţă. Care au scris şi au vorbit numai în numele umanismului pur, al sufletului şi al adevărului.” (Au urmat frumoasele poezii pentru vremurile urâte.)

Revenit în biroul meu, am primit din nou informaţia telefonică referitoare la plecarea ţăranilor români din Reghin: mi s-a spus că sunt înarmaţi şi beţi. In această situaţie, aveam două alternative: ori pleacă toată lumea acasă din piaţă, ori rămâne toată lumea pe loc. De aceea, am ieşit din nou în faţa mulţimii, spunând următoarele:

„La ora 17.00, Biroul Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională va ţine o şedinţă în legătură cu situaţia din Tîrgu-Mureş şi situaţia minorităţilor; desigur nu se poate şti cât ţine, probabil foarte mult, deoarece situaţia este foarte grea şi complicată. Acum întrebarea este: ce să facem? Aşteptăm hotărârea din Bucureşti?”

Mulţimea (lb. maghiară): „Aşteptăm! Aşteptăm!”

Eu (lb. maghiară): „Vă rog frumos, dacă aceasta este părerea generală, atunci este foarte esenţial să rămână toată lumea la locul ei, să nu se disperseze mulţimea şi să fie foarte disciplinată, deoarece dacă rămân numai câţiva aici, putem fi expuşi feluritelor atacuri! Deci, aceasta este o responsabilitate colectivă; atunci trebuie să rămână toată lumea la locul ei aici şi trebuie să avem grijă unul de celălalt (.. .) în alt chip nu se poate.”

Mulţimea (lb. maghiară): „Acum ori niciodată!”

Eu (lb. maghiară): „In tot cazul, trebuie să ne gândim şi la autoapărare.”

Am propus studioului Radio Tîrgu-Mureş să dea citire următorului anunţ: cine vrea să plece acasă, acela să plece, iar cine vrea să iasă în stradă, să vină, căci s-ar putea să fie nevoie. Decizia a trebuit luată repede, pentru că emisiunea în limba maghiară dura numai până la ora 18.00 Peste câteva minute (la ora 18.00) a şi început atacul din partea românilor. Iată cum apare acesta pe înregistrările video şi fono:

„Uită-te, au răzbit, Isuse şi Maică Preacurată, au alungat toată piaţa cu securile, vai, e înnebunitor! In viaţa mea n-am pomenit aşa ceva! Cu furci de fier! Nu, vai, a căzut! Armata unde este?”

Când am ajuns din birou pe balcon, am văzut că maghiarii încep să se întoarcă, iar grosul românilor se retrage spre hotelul Grand. Am încercat să liniştesc mulţimea cu următoarele cuvinte:

– „Trebuie să facem în aşa fel, încât să punem capăt luptei. Să ne străduim, poate vom izbuti. Se spune că vine armata. In tot cazul, să nu atacăm. Să nu atacăm; să ne apărăm doar! Veniţi înapoi în faţa palatului, în mijloc. Veniţi înapoi, nu fugiţi.”

M-am întors în birou şi am început să dau telefoane pretutindeni. Generalul Cojocaru mi-a promis că, în sfârşit, vine armata. (După ora 17.00, manifestanţii maghiari scandau în româneşte: „Să vină armata!” – Ce talent formidabil de limbă au turiştii maghiari, de la 15 martie au şi învăţat limba română!) Ca de atâtea ori, mă întreb şi acum: oare ce s-ar fi întâmplat, dacă nu noi chemam armata? După sosirea acesteia am spus:

– „Iată soldaţii; acum îşi ocupă locurile. Nu este voie să le faceţi nimic. Acum toată lumea să rămână pe locul unde se află. De militari să nu se ocupe nimeni. Maghiari, rămâneţi pe loc!”

Mulţimea: „Acum, ori niciodată!”

Pe scurt, evenimentele au evoluat astfel:

Ceata de ţărani români, înarmaţi şi beţi, adunaţi din vreo 10 sate (!) şi aduşi cu autobuze, autocamioane, trenuri de marfă şi autoturisme, s-a apropiat fără să fie văzută din cauza manifestanţilor români din faţa hotelului Grand, iar când au apărut, cu totul neaşteptat în faţa manifestanţilor maghiari, cordonul de poliţişti s-a volatilizat pur şi simplu. De îndată, românii înarmaţi au început să lovească în modul cel mai brutal în manifestanţii maghiari neînarmaţi.

Aceştia, cum am spus, fiind neînarmaţi, au luat-o la fugă îngroziţi. Piaţa s-a golit în câteva clipe. Femeilor şi copiilor le-am spus să intre în clădirea sediului CPUN Mureş.

O bună parte dintre maghiarii fugiţi au încercat să se înarmeze, spre a se înapoia pe câmpul de bătălie. Oamenii au desfăcut băncile din piaţa principală (aşa s-a putut şti cine e maghiar, căci aceştia aveau în mână şipci verzi), apoi gardurile şi în general tot ce părea potrivit ca armă, şi au revenit în faţa sediului, împingându-i înapoi pe români până la hotelul Grand.

Menţionez că, maghiarii din Tîrgu-Mureş şi din judeţul Mureş ţinuseră în aşa măsură să evite ciocnirile, încât n-au ripostat decât după cinci atacuri româneşti (25 ianuarie la Reghin, 9 februarie, 16, 17, 19 martie la Tîrgu-Mureş).

Primii răniţi şi morţi au fost cu toţii maghiari, acest fapt (în afară de imprimările video) dovedind, de asemenea, cine anume a pornit atacul.

Datele respective au fost trecute la secret de către medicii vatrişti.

Maghiarii au ridicat baricade în străzile de acces spre piaţă, aşa că, sosite cu mare întârziere, cele trei tancuri trimise la faţa locului, au rămas blocate în dreptul clădirii, unde se află redacţia „Látó”, în strada din dreapta clădirii sediului, nemaiputând înainta.

La repetatele mele insistenţe, maghiarii au desfăcut baricadele şi, astfel, cele trei tancuri s-au putut posta la capătul dinspre piaţă al hotelului Grand, închizând drumul de acces în piaţa centrală, respectiv în spaţiul din faţa sediului.

Sosirea tancurilor le-a dat curaj românilor („armata e cu noi”), care azvârleau tot mai agresiv, cu tot felul de obiecte, în maghiari. S-au adus apoi pietre cubice cu o basculantă, iar o altă maşină a sosit cu benzină din care au fabricat „coctail Molotov”, azvârlindu-l asupra maghiarilor. (Aceste date le am de la martori oculari, deoarece eu m-am aflat tot timpul în clădirea sediului.)

Se spune că vatriştii au luat carburant şi din tancuri, pentru a face „coctail Molotov”.

Desfăşurând cu succes acţiunea cu azvârlitul, românii au început să sară peste tancuri, năvălind din nou în faţă. Noului atac românesc i-a pus capăt, la ora 20.00, ceata de ţigani târgumureşeni îmbrăcaţi în cămăşi albe, veniţi în ajutorul maghiarilor. Béla Puczi, unul dintre ţiganii persecutaţi de pe urma participării la lupte, povesteşte:

„Atunci au sosit ţiganii târgumureşeni, în număr mare, sub conducerea lui Károly Gondos şi Máté Boldizsár. Coboram pe strada Bolyai, care ajungea jos în piaţă, exact între cele două mulţimi. Aceştia au venit pregătiţi, nu ca maghiarii, care au apucat doar să rupă scândurile băncilor din centru. La început nu ştiau cine-i maghiar şi cine-i român, au strigat deci în româneşte: «Unde sunteţi fraţilor?». Românii le-au răspuns: „Aici suntem». «Bine, dacă sunteţi acolo, mergem spre voi!». Nici maghiarii n-au ştiut la început cine sunt, până când ţiganii au pornit spre români. Unul a strigat: «Nu vă temeţi maghiari, au venit ţiganii!». Aşa a început îndepărtarea românilor din oraş. Bătaia n-a ţinut mai mult de circa două ore, dar goana a ţinut până dimineaţa. Nimeni nu ştia cine se mai află în oraş şi dacă deţine arme. Românii fugeau pe unde apucau, peste păduri şi câmpii! Maghiarii şi ţiganii îi urmăreau. (...) Poliţiştii m-au sunat în dimineaţa zilei de 28 martie (...) M-au dus la poliţie, ultimul dintre cei şase. Majoritatea poliţiştilor maghiari au fost trimişi în curte, noi am fost interogaţi de poliţişti români. Au promis tot felul de lucruri, numai să mărturisim că maghiarii sunt de vină, ei au distrus maşinile, autobuzele. Şi să spunem cine l-a bătut pe Mihai Cofariu. Nici măcar numele nu i-am auzit niciodată. Adevărul e că, nici dacă am fi ştiut, n-am fi spus. Au încercat cu toate metodele. Era noapte când nu ne lăsau să dormim, toată noaptea urlau la noi: ucigaşii. Timp de 7 zile, nu era altceva decât bătaie şi interogatoriu. N-am putut să vorbim între noi, n-am avut nici o veste. (...) Opt luni am stat în Penitenciarul din Tîrgu-Mureş. Deţinuţii români au fost foarte ostili, au strigat la noi, au încercat să arunce în noi cu conserve. Paznicii nu i-au lăsat să se apropie de noi. (...) După două săptămâni a sosit o delegaţie din Elveţia, Franţa şi Germania, au realizat un interviu cu noi. Arpád Tóth  le-a spus totul despre cele_întâmplate şi că suntem nevinovaţi. Nu ştiam că, în chiuvetă este montat un microfon şi în camera vecină totul era ascultat. Când au plecat, l-au pus să-şi asculte declaraţia. In fiecare zi, l-au bătut pe Arpád Tóth în aşa hal, încât la o lună după eliberare, a decedat. Cauza decesului nu este certă nici în ziua de azi, ficatul i-a fost lovit până când a devenit cât o monedă.” Aici se termină povestea lui Béla Puczi, care după ce a fost eliberat, a fugit în Ungaria.

(...) A doua zi dimineaţa, unul din conducătorii ţiganilor mi-a spus „Cum să nu venim în ajutorul maghiarilor, domnule Kincses? Noi suntem ţigani maghiari şi ne doare dacă se dă în maghiari!” Şi a mai adăugat: „Astăzi dumneavoastră, mâine noi...”

După sosirea forţelor proaspete de apărare, românii s-au mulţumit să azvârle mai departe în maghiari, însă nu s-au mai hazardat dincolo de linia tancurilor.

La încheierea atacului, după calmarea luptei, l-am sunat pe colonelul Gambra, întrebându-1 cum se poate că a asigurat doar în aşa mică măsură Tîrgu-Mureşul împotriva atacului românesc. Iar el mi-a răspuns „de sus”: „ce să fac, n-am avut forţe suficiente la dispoziţie”.

Adevărul despre comportamentul poliţiei l-a relatat, într-o emisiune „Panoráma” din aprilie 1990, medicul dr. Előd Úry, pe atunci vicepreşedintele organizaţiei UDMR din Reghin (stabilit mai târziu în Ungaria, unde s-a refugiat în urma ameninţărilor cu moartea, proferate la adresa lui de către „Vatra”, respectiv de „Frăţia Românească”): „In marginea Reghinului, autobuzele şi autocamioanele au fost oprite doar până ce s-au adunat vreo 12 vehicule; apoi, tocmai o maşină a poliţiei le-a condus la Tîrgu-Mureş.”

Persoane competente din Covasna şi Harghita m-au sunat la telefon în repetate rânduri, întrebându-mă în ce fel ne-ar putea ajuta; mi-au declarat că mii de oameni vor să plece cu orice preţ în ajutorul tîrgumureşenilor. Le-am răspuns că nu este nevoie de ajutor, să nu extindem  conflictul. In schimb, le-am propus să-i bombardeze cu telefoane pe Ion Iliescu, V. Stănculescu, Petre Roman şi M. Chiţac, într-un cuvânt pe demnitarii cu competenţe  şi să-i convingă să ia, în sfârşit, măsuri.

Eu însumi l-am sunat de mai multe ori pe preşedintele Iliescu şi pe ministrul de apărare, Stănculescu, dar s-au mulţumit să facă promisiuni, revenind mereu asupra ideii că adjuncţii de la apărare şi interne vor lua măsurile necesare de îndată ce sosesc la Tîrgu-Mureş. Nu ştiu pentru care motiv, dar cei doi domni au fost de văzut în oraş doar a doua zi (21 martie). În ziua de 20 s-au ţinut departe de evenimente.

Văzând că ciocnirile continuă şi nimeni nu face nimic spre a împiedica sporirea violenţei, l-am sunat la telefon pe premierul Petre Roman, prezentându-mă. Foarte sec, mi-a răspuns: vă cunosc. Cu toate acestea, nici nu ne întâlniserăm şi nici nu vorbiserăm măcar la telefon vreodată. Mi-am adus aminte imediat de ameninţarea din februarie a generalului Cojocaru (când, cu intenţia de a mă deferi Tribunalului militar şi cu afirmaţia că aranjase chestiunea cu primul ministru). I-am comunicat lui Petre Roman că măsurile militare corespunzătoare i le va relata un maior în rezervă, şi i-am trecut receptorul lui Géza Nagy. Domnul maior i-a expus măsurile necesare pentru a se pune capăt vărsării de sânge. Premierul i-a spus să-mi redea receptorul şi mi-a comunicat că, în decurs de o oră, un batalion de infanterie se va afla în Tîrgu-Mureş. Convorbirea a avut loc între orele 20.30 şi 21.00 când, încă nu aflasem decât despre doi morţi şi 100 de răniţi.

Peste o oră şi un sfert l-am rechemat pe Petre Roman, care m-a informat că infanteria nu soseşte deoarece nu poate trece peste baricadele din satele maghiare. Aceeaşi poveste a servit-o şi conducerii judeţului Covasna. Până la urmă, au sosit paraşutişti de la celebra bază din Deveselu (din Oltenia) şi, din satul Luna (aflat între Turda şi Luduş), o unitate de infanterie. In direcţia aceasta nu există sate maghiare, dar, de altminteri: ce pot face câţiva ţărani împotriva tancurilor?

Infanteria a sosit în piaţa centrală abia la 5 dimineaţa, când a încercuit în mod corespunzător masele de manifestanţi maghiari care rezistaseră toată noaptea, spre a le oferi astfel protecţie (?). Caracteristic pentru viteza deplasării este faptul că această unitate a parcurs distanţa de 50 km în 8 ore! De ce a durat atât călătoria? La sosirea militarilor, în piaţă nu se mai aflau decât manifestanţii maghiari.

Aproximativ pe la ora 23.00 sosiseră secuii de pe Valea Nirajului; împreună cu maghiarii din Tîrgu-Mureş şi cu ţiganii localnici, ei au pornit din parcul aflat în spatele tancurilor, împrăştiindu-i şi alungându-i din oraş pe românii din Piaţa Martirilor.

Au luat şi prizonieri, pe care apoi i-au chestionat, iar aceştia au declarat că veniseră deoarece au primit bani sau i-a trimis, ba chiar i-a constrâns primarul. Interogaţii au povestit şi faptul că, în bisericile ortodoxe s-au tras clopotele în dungă. In general, oamenii aceştia erau beţi. Fapt este că aveau un comportament foarte ciudat, pe care eu nu mi-l pot explica numai prin efectul băuturii. Câteva din aceste convorbiri s-au păstrat pe înregistrări video, pe bandă de magnetofon şi în declaraţii scrise.

Transcriu aici câteva fragmente esenţiale, extrase din imprimările făcute cu românii prinşi:

1.

Vocea I: „Uite ce am găsit la el. Cuţitul acesta.”

Vocea II (în româneşte): „Cine eşti? De unde vii?”.

Vocea III (în româneşte): „De la Hodac.”

Vocea I (în româneşte, ca şi în toate cele următoare): „De ce ai venit încoace? La mine să te uiţi, când te întreb! Cum te cheamă?”.

Vocea II: „Petra Ilie.”

Vocea I: „De unde vii?”

Vocea II: „De la Ibăneşti.”

Vocea I: „Cu ce ai venit?”

Vocea II: „Cu autobuzul”.

Vocea I: „Cine v-a spus să veniţi încoace? Da’ de unde aţi aflat că trebuie să veniţi aici?”

Vocea II: „Mă duceam către casă, de la fabrică...”

Vocea I: „Unde lucrezi?”

Vocea II: „La Ierbuş-Iernuţeni, secţia doi mobilă.”

Vocea I: „Câţi ani ai?”

Vocea II: „Douăzeci şi trei”.

Vocea I: „Vasăzică: cine v-a spus să veniţi încoace?”

Vocea II: „In drum spre casă, la pod, m-au oprit şi au zis să vin încoace.”

Vocea I: „Câţi aţi venit de la Ibăneşti? Cu câte autobuze?”

Vocea II: „Cu trei. Cam vreo patru sute.”

Vocea I: „Şi de ce aţi venit? Care a fost motivul? Au zis aşa, simplu, să veniţi?... Ceva motiv or fi avut... Dar totuşi, de ce? Aţi vrut să vedeţi oraşul?”

Vocea II: „Nu, dar.”

Vocea I: „Şi atunci? Voiaţi să apăraţi Ardealul, nu? Aşa-i că asta v-au spus?”

Vocea II: „Da, dar.”

Vocea I: „Hai, zi! Zi pe puncte, ce v-au spus, de ce trebuia să veniţi încoace. Unu: ca să apăraţi Ardealul. Mai departe? Ei, ceva tot au trebuit să vă spună în sat, înainte deafi venit încoace”

Vocea II: „Eu am fost la fabrică.”

Vocea I: Totuşi, după ce ai ieşit din fabrică, ţi-or fi spus ceva. Ţi-au spus unde trebuie să te duci şi de ce. Nu ţi-au spus?”

Vocea II: „Nu spun. Că dacă spun, mă omorâţi.”

Vocea I: „Spune liniştit, că nu-ţi facem nimic. Spune mai departe.”

Vocea II: „Preşedintele. A spus să tragă clopotele”.

Vocea I: Dar bani, câţi aţi primit? Cadouri câte aţi primit? Dar băutură? Zici că nu cunoşti pe nimeni din cei ce te-au îndemnat să vii. Ce arme aţi adus?”

Vocea II: „Nici un fel de arme.”

Vocea I: „Vasăzică aţi venit cu mâna goală. Atunci, de unde aţi făcut rost de securile şi ciomegele cu care v-aţi bătut? Nu spui? Nu spui nici cu ce maşină aţi venit? Toate numerele de circulaţie sunt notate pe hârtie. Vasăzică eşti convins că noi vrem să luăm Ardealul?”

Vocea II: „Nu.”

Vocea I: „Atunci de ce aţi venit? Noi n-am cerut asta niciodată. Tot atâtea drepturi avem şi noi ca şi dvs. Şi noi suntem aici, să stăm aici. Şi cine ţi-a spus că noi vrem să luăm Ardealul? Cum să-l luăm? Cu mâna? Ştiţi bine că nu vrem Ardealul şi totuşi v-aţi întors împotriva noastră. Care-i motivul? Te rog să răspunzi la întrebarea asta!”

Vocea III: „Hai, vorbeşte. Eu am un băiat aşa cum eşti tu.”

Vocea I: „De ce ai venit? Ai avea curajul să spui toate astea şi în faţa altora?”

Vocea II: „Ne-au spus că ungurii au spart geamurile şi magazinele.”

Vocea I: „Auzi, tu ai venit încoace să-i baţi pe unguri, aşa-i? Păi cine a spart totul? Nu voi aţi spart uşile şi ferestrele de la sediul nostru? Recunoaşte că ai venit să baţi unguri. Şi ieri ai fost aici, nu-i aşa? Ieri cine te-a adus încoace?”

Vocea II: „Era primarul din Hodac.”

Vocea I: „Eşti sigur că el a fost? Cum îl cheamă pe primar?”

Vocea II: „Brînzaru Ioan. El a fost acolo şi a făcut rost de autobuz.”

Vocea IV: „De ce aţi venit? Eu tot nu înţeleg încă.”

Vocea I: „Aţi venit să-i bateţi pe unguri, aşa-i? Uită-te cum arată Ardealul din cauza voastră. Uită-te ce frumos arată. Din cauza tâmpiţilor voştri. Vezi cum arată? N-ai tu nici un prieten ungur? Aşa. Aşa, închide ochii şi nu te uita nici în stânga, nici în dreapta şi ruşinează-te. Ştii câţi răniţi sunt? Nu mai încap în spitale. Peste o sută sunt. Şi sunt şi hodăceni destui. Vezi cât este de frumos Ardealul acuma? Ardealul pe care voi vreţi să-l apăraţi de noi. Da, voi, care bateţi oameni. Nouă nu ne trebuie Ardealul, nouă ne trebuie prietenie, pricepi? Nici vouă nu Ardealul vă trebuie, ştiţi şi voi cum a fost la 22 decembrie, când strigam împreună „frăţie”! Frăţie am vrut, înţelegi? Frăţia pe care voi vreţi s-o distrugeţi acum. Am luat noi ceva de la voi? Ştiţi ce cerem noi. Drepturi garantate prin Constituţie. De ce te deranjează pe tine o şcoală maghiară? (...)”

Vocea IV: „Vasăzică, tu ai mulţi prieteni unguri, nu? Sau n-ai? Bun, băiatule, îmi pare bine că eşti din Ibăneşti. Uite că eu sunt din Suceava, din Rădăuţi. Uite că nu sunt de aici, din oraş. Că numai de 7 ani sunt aici. Pot să-ţi pun o întrebare: pentru ce ai venit aici, ca să dai în oameni? De ce, măi?”

Vocea II: „Eu n-am făcut nimic, numai acum am ajuns.”

Vocea IV: „Abia acum ai ajuns? Dar de ce ai venit încoace?”

Vocea II: „Am auzit că cetăţenii maghiari au devastat, au spart magazinele.”

Vocea IV: „Dar de ce ai venit ieri? Ai auzit ce a fost aici? Ai auzit ce au făcut prietenii şi confraţii tăi din zonă? Ai auzit de măcelul pe care l-au făcut ieri? Au atacat oameni nevinovaţi, neînarmaţi. Ei cu bâte, cu topoare. Nu astăzi, ieri, aseară. De asta n-ai auzit?”

Vocea II: „Am auzit.”

Vocea IV: „Ai auzit, da? Şi atunci, astăzi de ce ai mai venit aici? Ce ai mai căutat şi astăzi aici? Ai vrut să devastezi încă odată naţionalitatea asta? Nu-ţi dai seama că suntem de râsul lumii?”

Vocea I: „Voi aşa i-aţi trata pe maghiari? Acolo, nici unuia nu i-au pansat rănile, pe nici unul nu l-au îngrijit. Ce-ar fi fost dacă ajungeam eu în mâinile voastre, aşa, în starea asta?”.

Vocea IV: „Te-ar fi omorât!”

Vocea I: „Spune-mi sincer, ce ai fi făcut dacă un om cu capul spart ţi se prăbuşea la picioare?”

Vocea II: „Eu zic că nu l-aş fi omorât”. Vocea I: „Nu. L-ai fi lăsat locului, aşa-i?”

Vocea IV: „Uite aici, o întrebare de baraj. Dacă voi, acasă în Hodac, aţi fi cerut nişte drepturi, şi ungurii intrau în sat şi vă spărgeau capetele, cum var fi căzut? Ce-aţi fi zis voi atunci? Vezi, atâta întrebare am, ştii? Voi niciodată nu gândiţi. Vă înfierbântaţi, şi-i daţi drumul! Văzut-ai vreodată în viaţa ta să se fi dus un ungur la Hodac să vă ia drepturile voastre?”

Vocea II: „Nu.”

Vocea IV: „Ai auzit vreodată în presa locală că ungurii cer Ardealul?”

Vocea II: „Nu. Noi nu.”

Vocea IV: „Atunci ce v-a trebuit? Când ştie toată lumea că nu vor decât drepturile lor. Ca să poată fi oameni. Cum să ne purtăm cu ei? Ca şi cu nişte sclavi sau nişte câini? Aici am ajuns noi, românii. Asta-i prea de tot. Mai bine te-ai gândi că în 21 şi 22, când şuierau gloanţele, tu nu erai aici. Acum a trebuit să vii? De aia-ţi spun, şi în timp ce tu hodineai acasă...”

Vocea I (în româneşte până la capăt): „De ce ţi-au dat banii ăştia?”

Vocea II: „Am avut amendă acolo la Sfat şi mi-au spus că dacă nu venim.”

Vocea I: „Atunci ce, dacă nu veniţi?”

Vocea II: „Ne bagă la închisoare.”

Vocea I: „În închisoare? Şi câţi bani v-au dat?”

Vocea II: „Cât a fost amenda; trei mii de lei. Atâta ne-a dat.”

Vocea I: „Cine v-a spus asta?”

Vocea II: „Primarul.”

Vocea I: „Cum îl cheamă?”

Vocea II: „Borzean Milu.”

Vocea I: „De unde ai venit?”

Vocea II: „Din Urisiu”.

Am informaţii şi despre un declarant (din păcate neînregistrat pe bandă) căruia i s-a spus să vină la Tîrgu-Mureş pentru că aici maghiarii ucid copii români.

Medicii vatrişti au încercat să facă dispărute documentele. Unui înregistrator video, doctorul Şerban Brădişteanu, cadru didactic la UMF din Târgu-Mureş  i-a confiscat caseta cu răniţii şi cei doi morţi, primii încă atunci, neidentificaţi. (Erau doi maghiari bătrâni: Antal Csipor şi István Gémes.)

Două lucruri trebuie remarcate aici: 1. Avocatul Nicolae Juncu, conducătorul judeţenei Mureş a PNŢ, a cutreierat spitalele din Tîrgu-Mureş în noaptea de 20/21 martie, relatându-ne, apoi, generalului Scrieciu şi mie, că atât medicii români, cât şi cei maghiari, tratează în mod absolut corect răniţii români şi maghiari; că toţi sunt fideli jurământului lor hipocratic. În cursul dezbaterilor din 22 martie, doctorul Silviu Olariu, preşedintele de onoare al Vetrei Româneşti, a subliniat acelaşi lucru. Dar, şi despre acest domn pot să spun acelaşi lucru ca şi despre profesorul Matei, director adjunct al Liceului „Bolyai”: de ce nu a dat publicităţii adevărul, de ce a permis ca medicii maghiari să fie josnic calomniaţi de către aripa extremistă a presei româneşti? 2. Dintre românii care au asasinat maghiari, nici unul nu este încă în închisoare.

Atât încă: în noaptea de 21 martie, le-am cerut poliţiştilor români să-i interogheze pe reţinuţii români. Mi-au răspuns că este prea târziu. Se pare că, de la 21 martie încoace n-a răsărit încă ziua dreptăţii şi a justiţiei!

Trebuie să mai menţionez neapărat în ce mod splendid au făcut faţă locuitorii satelor învecinate (Sângeorgiu de Mureş, Ernei, Gorneşti, Dumbrăvioara). Ei au împiedicat foarte mulţi invadatori în strădania acestora de a intra în Tîrgu-Mureş. Fără ajutorul acestei populaţii învecinate, maghiarii din Tîrgu-Mureş ar fi suferit o uriaşă pierdere de sânge.

Toată ziua, circa 60 de tineri maghiari din MADISZ (Uniunea Tineretului Maghiar Democrat) au apărat sediul Vetrei Româneşti din piaţa centrală, ca nu cumva, din spirit de răzbunare, cineva să-i pricinuiască pagube.

După atacul românesc, şi-au căutat refugiu şi tinerii aceştia, iar după stoparea atacului, mulţimea înfuriată a năvălit în birouri. Documentele secrete ale Vetrei Româneşti au fost aduse la sediul CPUN Timp de câteva minute am avut prilejul să răsfoiesc documentele capturate. Atunci am citit procesul verbal scris de mână, din care ieşea la iveală că organizaţia care se masca în societate culturală, luase fiinţă ca formaţiune politică încă din 27 decembrie 1989!

Domnul X, care studiase documentele provenite din sediul Vetrei Româneşti, mi-a spus că, în afară de programul secret, s-a descoperit printre altele şi corespondenţa secretă dintre organizaţie şi preşedintele Iliescu. S-a găsit şi lista nominală a poliţiştilor (300!) şi juriştilor etc. vatrişti, precum şi contractul încheiat cu ziarul „Cuvântul Liber”, contract în baza căruia „cotidianul democratic independent” îşi asuma publicarea materialului propagandistic al Vetrei. Tot în posesia lor se aflaseră fotocopiile tuturor documentelor semnate de mine în calitate de vicepreşedinte. îmi permit să exprim în legătură cu acest fapt o răutăcioasă satisfacţie: domnii de la „Vatra” n-au găsit în activitatea mea nimic de care să se poată lega! Incă în acea noapte, toate documentele vatriste le-am încredinţat lui László Borbely, ca să le ascundă şi să le păstreze. După ani de zile, la o adunare a UDMR Mureş, a spus că documentele le-a predat procuraturii... Procuratura le-a folosit dovezile originale predate de Borbely atât de bine, încât împotriva făpta­şilor binecunoscuţi nu s-a luat nici o măsură punitivă. Nu s-a descoperit niciodată cui aparţine şi cine a folosit autovehiculul Dacia cu numărul de înmatriculare 1 MS 3155, din care se dădeau ordine: cine din ce direcţie să atace maghiarii.

 

HU

RO

EN

Martie negru la targu mures
Martie negru la targu mures