Cronica zilei de 19 martie

 

In dimineaţa zilei de 19 martie 1990, a sosit la Tîrgu-Mureş delegaţia guvernamentală, alcătuită din N. S. Dumitru, ulterior preşedinte al FSN şi Attila Verestóy, cu însărcinarea de a duce tratative cu studenţii şi cadrele didactice române şi maghiare ale UMF Károly Király mi-a comunicat: Attila Verestóy, potrivit propriilor afirmaţii, la 19 martie 1990, s-a aflat la Tîrgu-Mureş, împreună cu N.S. Dumitru, din ordinul lui Ion Iliescu. Despre această misiune specială eu, în calitate de vicepreşedinte pe vremea aceea, n-am avut cunoştinţă, deci Verestoy a îndeplinit exclusiv ordinul lui Iliescu. Pe bună dreptate se ridică întrebarea: dacă acest ordin trebuia ţinut secret, oare ce fel de acţiune şi cu ce rezultat trebuia întreprinsă?

Au intrat la mine în birou la CPUN Mureş, unde le-am spus să-l ia cu dânşii pe Attila Jakabffy, preşedintele Comisiei pentru Naţionalităţi din cadrul judeţenei CPUN El a însoţit delegaţia până la orele amiezii. Au plecat deci, imediat, la UMF, unde greva nemişcării fusese deja suspendată de către studenţii maghiari, ei dorind să contribuie în felul acesta la crearea unei atmosfere propice discuţiilor.

Dimineaţa la ora 8.00, Biroul judeţean al CPUN s-a întrunit spre a face o nouă repartiţie a competenţelor, în ce-i priveşte pe prim-vicepreşedinte (generalul Ioan Scrieciu) şi pe vicepreşedinţi (inginerul Valer Gâlea, dr. Octavian Pleşa şi subsemnatul).

Sesiunea CPUN fusese convocată pentru ora 9.00.

Încheind întrevederea noastră până la acea oră, am pornit spre sala de consiliu a sediului. Atunci, am fost avertizat să am grijă, căci delegaţia manifestanţilor români se află deja în sală. Prim-vicepreşedintele Scrieciu a primit de îndată această delegaţie formată „spontan”.

Delegaţia, împreună cu cei aproximativ 3.000 de manifestanţi români din jurul clădirii, pretindeau demisiile lui Károly Király, preşedinte al judeţenei şi vicepreşedinte al CPUN central; Attila Jakabffy, preşedinte al Comisiei pentru Naţionalităţi; profesorul András Tőkés, inspector general şcolar adjunct al judeţului, precum şi a mea. Dintre persoanele amintite, eu singur mă aflam în clădire.

Foarte caracteristic este faptul că, în sala de consiliu şi-a făcut apariţia şi Ioan Judea care, nefiind membru al consiliului judeţean (întrucât era preşedinte al celui municipal), nu mai participase niciodată la o şedinţă de acest fel.

Prezenţa lui m-a făcut să înţeleg imediat că este vorba de acţiunea pe care el însuşi o organizase, din încredinţarea „Vetrei Româneşti” („pentru îndepărtarea lui Király şi Kincses”). Conducerii V.R., Judea îi spusese că va rezolva „debarcarea lui Király şi Kincses”, adăugând că, în privinţa îndepărtării lui Király, nu este sigur de izbândă, deoarece pe acesta Bucureştiul îl apăra exagerat de mult. Am aflat despre planul acesta datorită scenografului Árpád Kemény, care, în data de 19 martie, la ora 7.30, m-a invitat telefonic în apartamentul lui aflat într-un bloc de lângă hotelul Grand şi mi-a prezentat o înregistrare realizată de el despre consfătuirea preliminară ţinută în locuinţa aflată în vecinătate (în cea a rectorului Universităţii de Medicină, prof. dr. Ioan Pascu). Atât de „spontană” a fost demonstraţia de dimineaţa şi năvălirea ţăranilor din după amiaza zilei de 19 martie.

Din păcate, Károly Király se întorsese la Bucureşti în aceeaşi dimineaţă la ora 5,00; Attila Jakabffy însoţea comisia guvernamentală şi nici András Tőkés nu era de faţă. In felul acesta, eu am rămas singura ţintă accesibilă.

In clădire pătrundeau tot mai mulţi manifestanţi români. Nimeni nu încerca să-i împiedice, deşi prim-vicepreşedintele CPUN, generalul Scrieciu, era acolo, împreună cu comandantul militar, generalul Constantin Cojocaru şi cu colonelul Gheorghe Gambra, comandantul poliţiei.

Unul din membri maghiari ai CPUN m-a întrebat dacă nu vreau să-i cheme întru apărarea mea pe muncitorii maghiari din fabrici. Cunoscând punctul de vedere al UDMR, precum şi din principiu, am protestat energic, arătând că tocmai pe asta contează vatriştii care consideră că, în felul acesta, prin provocarea unui conflict violent îşi vor putea justifica afirmaţia mincinoasă cum că maghiarii sunt separatişti şi vor să dezlipească Ardealul. Am declarat şi cu acest prilej că nu vreau să fie încăierări româno-maghiare din cauza mea, la Tîrgu-Mureş. Zadarnic sunam Bucureştiul, la telefonul din biroul meu, Király nu sosise încă în capitală. Văzând că clădirea este împresurată şi intră tot mai multă lume într-însa, am ieşit din birou, unde nu peste mult timp au năvălit circa 200 de manifestanţi, dar n-au găsit-o acolo decât pe secretara mea, Judit Váradi, căreia i-au dat doi pumni zdraveni în spinare, zicând: dacă nu-i Kincses, bună eşti şi dumneata.

Între timp, generalul Scrieciu s-a autoavansat preşedinte al judeţenei CPUN Mureş. (Mai făcuse el şi altădată asemenea ten­ta­tive, dar atunci îl sunasem pe preşedintele Iliescu, iar acesta precizase: Király este preşedintele, iar Scrieciu prim-vice­pre­şe­din­tele CPUN Mureş.) După această ispravă, generalul anunţa că conducerea ţării a luat act şi este de acord cu revendicările de­monstranţilor (deci cu demiterea noastră).

Prin mijlocirea lui Zoltán Körmöczky  (soţul victimei „bătăliei de la farmacie”) am început să pertractez, din ascunzişul meu, cu manifestanţii, care mi-au făgăduit că nu-mi vor face nici un rău dacă îmi dau demisia.

După aceasta, am ieşit la lumină şi, încercuit, strâns şi protejat de cinci-şase persoane, am fost condus pe balconul sediului spre a le vorbi oamenilor care mă huiduiau. Înainte de a fi putut lua cuvântul, am auzit pe câţiva cerând să fiu azvârlit în jos, între ei. Cel mai des s-a scandat: „Jos cu Kincses, trădătorul!”. Aflată în mulţime, profesoara Márta Máthe, prietena mea din copilărie, cu o naivitate prefăcută, a întrebat: cine-i acest Kincses? I-au răspuns: nu ştim, dar asta trebuie să strigăm. Fapt este însă, şi am accentuat întotdeauna, că nu s-au dedat la acte de brutalitate împotriva mea.

Mi-am început cuvântarea amintind că altfel mă primiseră manifestanţii la 12 ianuarie, la care unii au început să strige: aceia nu erau români.

Am continuat, amintindu-le că nu voisem să fiu ales vicepreşedinte. Mulţimea a răspuns printr-un imens val de huiduieli. Am arătat apoi că, nici nu doresc să rămân vice­preşedinte. Dacă organul competent, CPUN, mă demite, voi accepta. Şi am adăugat că democraţie înseamnă respect faţă de legi, aşa că CPUN trebuie să mă someze să-mi dau demisia, deoarece ei m-au ales în funcţie.

Prim-vicepreşedintele Scrieciu calma mulţimea revoltată, făgăduind convocarea imediată a Biroului care, în 20 de minute, va rezolva demiterea mea. La şedinţa Biroului n-am fost prezenţi decât doi maghiari: Körmöczky şi cu mine. După terminarea şedinţei de dimineaţă, degeaba am solicitat membrilor maghiari ai CPUN să nu mă lase singur, cu toţii au dat bir cu fugiţii.

Cerând cuvântul, am declarat că, într-adevăr, nu ţin la titlul de vicepreşedinte, dar nu sunt dispus să-mi dau demisia, deoarece n-am comis nici o greşeală politică în urma căreia să trebuiască să-mi asum gestul. întrucât demisia mea ar însemna recunoaşterea unei culpe inexistente, cer să fiu pur şi simplu eliberat din funcţie.

Dintre membrii români prezenţi ai Biroului, singur, reprezentantul Vetrei Româneşti, Dumitru Pop (ulterior şef al grupului parlamentar vatrist şi senator PRM), a găsit de cuviinţă să mă atace, afirmând că eu organizasem manifestările „separatiste” (a se înţelege: revendicarea învăţământului în limba maternă) din rândurile elevilor de la „Bolyai” şi ale studenţilor de la UMF. Omul repeta, deci, arhicunoscutele acuze false. L-am dezminţit prompt, replicând că toate acestea sunt minciuni sfruntate, întrucât tocmai eu am fost acela care s-a opus făţiş revendicărilor maghiare radicale şi, pe temeiul hotărârii din 19 ianuarie a judeţenei FSN, insistasem ca separarea şcolilor să se facă numai la începutul noului an şcolar, deci la l5 septembrie.

Mi-a cerut socoteală de ce am afirmat în emisiunea maghiară a Televiziunii din Bucureşti că statuia din Tîrgu-Mureş a lui Avram Iancu au mâzgălit-o românii. L-am întrerupt, rectificând: eu n-am afirmat nicicând că făptaşul ar fi fost român; am demonstrat doar faptul că, cel ce a făcut-o, nu cunoştea topica şi regulile gramaticale maghiare. Am declarat apoi că, fiind jurist, nu mă pronunţ din principiu asupra naţionalităţii unui făptaş necunoscut, contrar ziariştilor lipsiţi de simţul răspunderii.

Pop declara atunci că, avusesem prezenţe foarte revoltătoare în emisiile televiziunii din Bucureşti, reproşându-mi şi declaraţia din 16 martie. Afirma că, în acea declaraţie, nu condamnasem harta ce reprezenta Ungaria Mare, ceea ce înseamnă că suntem revizionişti. I-am răspuns că declaraţia conţinuse cu totul altceva şi am redat textul real, adăugând că evenimentele ca şi cele de astăzi nu consolidează democraţia, dar noi nu vrem să ripostăm prin manifestaţii similare. „Va să zică ne ameninţi?!”, făcu atunci Pop. La care eu am precizat că afirmasem tocmai contrariul.

Nistor Man, reprezentant al Partidului Naţional Ţărănist m-a acuzat de „abuzuri” pe care însă nu le-a precizat. Ceilalţi români care au luat cuvântul (actorul Vlad Rădescu, istoricul Mihai Grozavu – P.N.L. şi inginerul Valer Gâlea – FSN), au declarat că nu făcusem nimic de natura a impune demiterea mea şi m-au rugat să nu-i pun în situaţia neplăcută de a trebui să voteze contra mea, împotriva propriilor lor convingeri, numai sub teroarea psihică a maselor. Au insistat să demisionez eu. Le-am acceptat argumentele, cu condiţia să-i demită şi pe organizatorii manifestaţiei din 19 martie, iar biroul şi-a luat angajamentul solemn că o va face. (Cât despre mine, eu ştiam că atunci când va fi cazul, voi putea demonstra şi dovedi rolul lui Judea şi al acoliţilor săi fiindcă există înregistrarea.)

Pe parcursul şedinţei, se intra din timp în timp în sală, comunicându-mi-se că trebuie să mă grăbesc cu demisia, deoarece mulţimea este nerăbdătoare şi se va răzbuna pentru întârziere. (In loc de 20 minute, pertractările duraseră cam 1 oră şi 20 minute.) După şedinţa Biroului, l-am întrebat pe Dr. Sabin Rusu, reprezentant al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, dacă în organizaţia lor pot să intre şi viitorii deţinuţi politici, dar se vedea cât de colo că nu ştia care ar fi răspunsul corect.

Cam pe la 12.30, am ieşit din nou în faţa mulţimii. Le-am vorbit scurt, declarând întâi că manifestanţii nu cunosc adevărata mea activitate, fiind dezinformaţi. Am adăugat apoi că, ştiu prea bine că, aici, la Tîrgu-Mureş, trebuie să trăim uniţi.

Ţinând seama de faptul că asemenea manifestaţii nu contribuie la stabilitatea situaţiei din oraş (huiduieli şi texte scandate, din care rezultă că sunt şovin şi trădător), şi pentru că persoana mea este atât de controversată de cei prezenţi, în interesul unităţii, îmi dau demisia. (Aplauze)

După mine a cerut cuvântul maiorul Vasile Ţîra, comunicându-le manifestanţilor, cu nobila simplitate, că „noi suntem stăpânii, în propria noastră ţară” şi asigurându-i din nou că armata este de partea lor.

După ce am fost constrâns să demisionez, i-am relatat cele întâmplate, prin telefonul guvernamental, preşedintelui Ion Iliescu, care şi-a exprimat regretul: „Vai ce rău îmi pare că aţi fost demis”. I-am răspuns că mie nu îmi pare rău, deoarece nu putusem desfăşura o activitate atât de folositoare cum mi-aş fi dorit-o. Cunoscând regretele domnului preşedinte Iliescu, ar fi bine de ştiut pe ce anume îşi bazase cu două ore mai înainte, prim-vice­preşedintele Scrieciu, afirmaţia că conducerea ţării admisese revendicările manifestanţilor (deci fusese de acord cu demisia mea).

Mi-am adus aminte că cu câteva zile în urmă, domnul Iliescu se arătase nemulţumit de faptul că unii conducători ai UDMR afirmă despre toată „Vatra Românească” că ar fi o organizaţie fascistă, şovină. Nu se pot face astfel de judecăţi generalizate numai pe baza manifestărilor necorespunzătoare a câtorva conducători, a precizat şeful statului. I-am spus preşedintelui şi părerea mea despre „o bună parte” a televiziunii şi presei române: ambele au avut un rol funest în provocarea situaţiei de criză. Mi-a răspuns că televiziunea şi presa sunt potrivnice Frontului, aflându-se sub influenţa Partidului Naţional Ţărănesc (?).

Comisia guvernamentală a fost şi ea informată prompt asupra celor petrecute şi, ambii ei membri, N.S. Dumitru, ulterior pre­şedinte al FSN şi Attila Verestóy, actualmente senator UDMR, au dezavuat categoric cele auzite, făgăduind că vor informa cu exactitate conducerea din Bucureşti. Comisia guvernamentală a rămas în oraş până la ora 11.00 seara, dar nu a intervenit pentru a lua apărarea sediului UDMR şi nici a grupului în care se afla scriitorul András Sütő!

La expirarea zilei mele de lucru, la ora 15.00, am plecat de la sediul Consiliului, folosindu-mă de un taxi. Îl lăsasem în biroul meu pe Attila Jakabffy, rugându-1 să rămână până seara lângă telefonul guvernamental, întrucât atmosfera se prezintă deosebit de încărcată. Attila, scăpat cu bine din demiterea de dimineaţă, îşi risca de fapt propria siguranţă personală, dar rămăsese la sediu, menţinând o permanentă legătură telefonică cu conducerea judeţului şi a ţării, şi, fireşte, cu mine.

Manifestanţii români nu s-au împrăştiat, deşi se părea că şi-au atins ţinta: demisionasem. Nu era întâmplător că au rămas împreună, căci în curând sosiră, îmbătaţi şi înarmaţi, ţăranii din împrejurimile Reghinului, primiţi de mulţime cu strigătul: „Hodacul e cu noi!” In toată lumea a circulat caseta video, pe care se vede cu câtă însufleţire îl salută un ofiţer de poliţie pe şoferul unui autobuz care transporta agresorii. Mulţi au observat o asemenea fraternizare, mai mult: autobuzele ţăranilor, a invadatorilor, au fost conduse la Tîrgu-Mureş  de maşinile poliţiei.

Aceşti ţărani, înarmaţi cu „tradiţionalele unelte de muncă” (formularea îi aparţine senatorului vatrist R. Ceontea), voiau iniţial să-i violenteze pe studenţii maghiari grevişti de la UMF, dar, pentru că aceştia suspendaseră greva, agresorii au plecat din clădirea universităţii fără să fi făcut vreo treabă.

Aşa că, înainte de toate, au făcut „curăţenie mare” în piaţa centrală şi în străzile din jurul ei, dislocând toate indicatoarele de străzi cu nume maghiare şi smulgând din locul lor toate inscripţiile şi afişele maghiare ori bilingve. De mânioşi ce erau, până şi strada Tolstoi le-a căzut victimă, căci pârdalnicul de „i” final i-a făcut să creadă că şi asta e vreun ungur... La Teatrul Naţional, un actor român a vrut să împiedice îndepărtarea afişelor maghiare: l-au bătut măr. După toate acestea, ilustra societate a fost îndrumată la sediul UDMR, despre care noii veniţi nu ştiau unde se află. Caracteristic rămâne faptul că, înaintând spre clădire, răcneau că trebuie spânzurat Sütő, Kincses, Király şi... Bolyai (sediul UDMR aflându-se în strada cu acest din urmă nume).

În colţul străzilor Bolyai şi Köteles Sámuel s-a aflat fratele meu, Elemér fiind suprins de cele văzute şi auzite de la această companie pestriţă. Un fost ofiţer de securitate l-a întrebat: nu îi e frică fiind şi el Kincses? Fratele meu a replicat, de ce să-mi fie frică, ăştia habar nu au cine este Kincses.

Ţăranii trimişi din Valea Gurghiului la Tîrgu-Mureş au atacat localităţile preponderent maghiare, respectiv Dumbrăvioara, Ernei şi Sângeorgiu de Mureş. Locuitorii din Sângeorgiu de Mureş au pus de-a curmezişul şoselei naţionale un tractor cu remorcă, oprind şi controlând astfel circulaţia. După un timp, a sosit un tanc, întâmpinat cu bucurie de localnici cu sloganul „armata e cu noi”. Răspunsul militarilor: „o să vedeţi cum suntem cu voi!”…Tancul a împins de pe şosea tractorul şi remorca, avariindu-le grav. A doua zi, la 20 martie înainte de masă, tancul s-a evaporat pentru a deschide cale liberă noilor agresori!

Cele ce urmează, le descriu, repovestind ceea ce am auzit de la scriitorul András Sütő.

Înainte de sosirea manifestanţilor români, scriitorul Sütő urcase în sediul UDMR cu intenţia ca, în calitate de preşedinte al judeţenei, să convingă grupul de acolo, adunat spontan în vederea unei manifestaţii pentru reinstaurarea mea şi în general împotriva exceselor comise în ziua aceea de către grupuri vatriste, să se întoarcă acasă. András Sütő le-a vorbit prin megafon celor 150-200 de oameni adunaţi acolo, declarând că:  „Nu luăm act de demiterea forţată a lui Előd Kincses. Vom pretinde să fie reinstaurat, dar problema aceasta nu trebuie discutată aici, în stradă. Mâine, se va aduce la cunoştiinţa tuturor, prin ce modalităţi înţelege judeţeană UDMR să lupte împotriva nedreptăţii”.

O parte din auditoriu voia răspuns imediat şi îşi manifesta nemulţumirea.

Convinşi în cele din urmă, oamenii s-au împrăştiat. Nu se mai aflau decât 50-60 în faţa sediului, când a sosit ceata de câteva sute de români înarmaţi, dar care, datorită unor noi transporturi planificate, a sporit la vreo o mie cinci sute. Maghiarii s-au refugiat în clădire, baricadând intrarea. Spargerea masivei uşi de acces a durat aproximativ o oră, dar până la urmă lemnul a cedat securilor. Cei 77 de maghiari retraşi la etaj, printre care scriitorul András Sütő, inginerul István Káli-Király, vicepreşedintele judeţenei UDMR, au folosit acest răstimp spre a da alarma la judeţeană CPUN, la comandantul poliţiei şi la cel al armatei, cerând ajutor, dar cu totul zadarnic. S-a vorbit şi cu coloneii Gambra şi Judea; aceştia au făgăduit mereu ajutor, ce-i drept, dar de făcut n-au făcut nimic.

Caracteristic este faptul că, în mulţimea care bloca sediul UDMR se aflau numeroşi ofiţeri, soldaţi şi poliţişti, în uniformă. Gradul celor îmbrăcaţi în civil, respectiv al unei bune părţi dintr-înşii, nu a fost încă elucidat de către organele de urmărire, dar de fapt ele nici n-au încercat s-o facă.

În răstimpul dintre momentul refugierii în clădire şi cel al forţării uşii, András Sütő, Sándor Zolcsák, preşedintele organizaţiei orăşeneşti UDMR şi câteva persoane mai în vârstă, printre care şi două femei, au ajuns până la gardul metalic al clădirii, ieşind prin uşa care dă în curtea din spate. Un poliţist de acolo i-a îndemnat să treacă peste gard, căci au răgazul să scape. Cele două femei şi bătrânii n-ar fi putut escalada gardul; de aceea n-a plecat nici Sütő, deşi ar fi putut-o face. A remarcat doar atât: cum ar fi fost să dau bir cu fugiţii, lăsându-i în voia soartei pe ceilalţi maghiari? S-a purtat ca un om de caracter, şi 1-a costat lumina ochiului stâng!

După ce a spart uşile de la intrarea principală, mulţimea înfuriată şi tratată în prealabil cu alcool, s-a năpustit la etaj, dar n-a putut pătrunde prin uşa de la UDMR, aceasta fiind baricadată pe dinăuntru cu dulapuri. De aceea, oamenii au spart biroul Partidului Naţional Liberal de la acelaşi etaj. Trecând pe aici, au devastat, apoi au pătruns în sala de şedinţe folosită în comun de către UDMR şi PNL, iar de acolo în birourile UDMR

Maghiarii s-au refugiat în pod. Spre norocul lor, au găsit acolo o cadă de fontă, cu care au blocat intrarea. Unul dintre refugiaţii din pod, Jenő Czellecz, a spus: „Am fost salvaţi de aparatura piroteh­nică a monarhiei austro-ungare. Pe scândurile aflate deasupra uşii de intrare se afla un enorm rezervor din fier, pentru stingerea incendiilor, pe care l-am împins peste scări blocând intrarea”. Lângă cadă era doar atâta spaţiu, încât un om se putea strecura cu chiu cu vai, iar unul era uşor de respins. Mulţimea înfuriată a sfărâmat complet mobilierul birourilor UDMR, maşinile de scris, maşinile de multiplicat, distrugând şi actele. Văzând că nu pot ajunge în pod, au încercat să incendieze scările de lemn, pentru ca fumul să-i silească pe maghiari să iasă. Asediaţii au reuşit să stingă, de două ori la rând, flăcările, turnând nisip peste ele.

Pe incendiatori încercau să-i ţină departe, azvârlind cu bucăţi de ţiglă. O parte din presa românească a deformat faptele, afirmând că maghiarii au bombardat cu ţigle români paşnici, ieşiţi la plimbare. în realitate, ei au azvârlit cu ţigle numai în asediatori: n-au desfăcut acoperişul, ca să azvârle şi în stradă. Evident, nimeni nu ţinea să înfurie şi mai rău atacatorii înarmaţi, superiori ca forţă. Dându-şi seama că viaţa lor este grav periclitată, au întocmit o listă a celor din pod, spre a se şti mai târziu cine a pierit acolo.

Neizbutind să pună foc, asediatorii au încercat să conecteze la cadă curentul electric, în speranţa că îi vor putea lichida pe maghiari prin electrocutare.

Între timp, emisiunea maghiară a Studioului de Radio Tg.-Mureş a adresat armatei şi forţelor ordinii publice în limba română un apel, de mai multe ori, repetat cu disperare, cerându-le să intervină pentru salvarea lui András Sütő şi a celorlalţi oameni blocaţi în pod.

Rămas în sediul judeţenei CPUN, Attila Jakabffy suna mereu conducerea românească centrală şi judeţeană (pe Iliescu, pe ministrul de interne, generalul Chiţac, pe Károly Király, pe colonelul Gambra, comandantul poliţiei judeţene, pe generalul Constantin Cojocaru, comandantul militar al judeţului etc), cerând să se ia măsuri în vederea salvării persoanelor blocate în sediul UDMR El accentua în permanenţă că, printre prizonieri se află şi scriitorul András Sütő, laureat al premiului Herder. Cei sesizaţi n-au făcut absolut nimic pentru salvarea celor 77 de oameni.

Maghiarii din Tîrgu-Mureş, încrezători în intervenţia celor competenţi, şi acceptând apelul UDMR, n-au ieşit în stradă.

Asediul începuse la ora 16.00.  Sosiseră între timp noi şi noi transporturi de oameni înarmaţi, aşa că, până la urmă, atinseră cifra de 1500-1600. Pe la ora 20.00, după ce se întunecase, un civil care spunea că este din Hodac, iar după îmbrăcăminte şi limbaj părea intelectual, l-a poftit personal pe András Sütő să părăsească podul, promiţându-i că îi va fi respectată integritatea corporală. Omului i s-a răspuns că, dacă are posibilitatea, să le trimită vorbă domnilor colonel Judea şi generalul Scrieciu să se deplaseze personal la faţa locului. In curând, colonelul Judea a şi apărut, făcându-i lui Sütő aceeaşi invitaţie. Sütő a cerut să vină şi Scrieciu, prim-vicepreşedinte al judeţenei CPUN

Peste puţin timp a sosit şi generalul Scrieciu. András Sütő le-a cerut amândurora un camion militar cu acoperământ rezistent, nu de prelată.

Până la sosirea autocamionului, colonelul Judea şi-a făcut apariţia de mai multe ori la rând, somându-i pe maghiari să plece pentru că mulţimea este tot mai întărâtată, iar el nu-şi asumă răspunderea pentru viaţa celor din pod.

Generalul Scrieciu a revenit, comunicându-i lui Sütő (pe care grupul blocat în pod îl împuternicise să ducă tratativele), că maşina cerută sosise, iar un cordon va asigura plecarea oamenilor în condiţii de securitate corporală.

In ciuda promisiunilor şi asigurărilor din partea a doi ofiţeri de rang înalt, mare parte a prizonierilor din pod se decise să rămână locului, declarând că n-au încredere în aceşti oameni. Atunci, în interesul plecării fără riscuri, Stütő îi ceru lui Scrieciu să împrăştie mulţimea dezlănţuită, capabilă şi de un masacru, folosind în acest scop forţe poliţieneşti şi militare. Iar între timp, mulţimea urla: „Scoateţi-i afară, ca să-i spânzurăm!” Din cauza tentativelor de incendiere, András Sütő ceru şi o maşină a pompierilor.

Intre timp, în pod pătrunse vestea ca incendiatorii făcuseră rost de benzină şi motorină de la şoferii care îi transportaseră acolo pe ţăranii înarmaţi.

Scrieciu nu respinse aceste deziderate, dar nici nu făcu vreo promisiune fermă. După aceasta, apăru din nou omul din Hodac, deja menţionat, somându-1 din nou pe Sütő să plece, şi accentuând că el îi vrea binele. Opera de convingere a continuat-o Judea, care insista, spunând că, dacă oamenii nu ies din clădire, nu există nici o garanţie că incendierea va putea fi împiedicată.

Numai după toate acestea, un grup numeros de prizonieri s-a decis pentru plecare, considerând că aceasta constituie un pericol mai mic decât incendiul. Primul a coborât Sütő, apoi 8-10 oameni printre care şi o femeie, Ilona Juhász, de asemenea rănită cu ocazia celor ce au urmat.

Judea aşteptase la capul de jos al scării podului: mergea în frunte, urmat de Sütő şi de ceilalţi. Sălile erau pline până la refuz cu devastatori. Lăsând un coridor îngust, soldaţii alcătuiau un dublu cordon de protecţie. Insă, mulţimea dementă din spatele lor îi primi pe maghiari cu lovituri de pumn şi de picior. Văzând scena, Judea exclamă de câteva ori: „Ei, ei, măi feciori, ce faceţi!”

La parter, sub poartă, Sütő şi grupul său au aşteptat cam o jumătate de oră, în societatea lui Scrieciu, Judea şi Gambra. Pretextul invocat pentru întârzierea plecării era afirmaţia că nu reuşiseră să risipească mulţimea din drumul camionului şi deci acesta nu poate porni.

Văzând cât de puţini poliţişti şi soldaţi alcătuiesc cordonul dintre poartă şi camion, pe o porţiune de 4-5 metri, Sütő i-a cerut lui Scrieciu să mai aducă cel puţin o sută de soldaţi, la care Scrieciu a răspuns că nu are posibilitatea. Într-un târziu, Judea a anunţat că se poate porni. Primul a ieşit spre camion Sütő, urmat de ceilalţi maghiari. După câţiva paşi, Judea a dispărut de lângă Sütő.

Înainte de plecare, Scrieciu îi propusese lui Sütő să-şi dea acordul spre a se comunica mulţimii că poliţia i-a arestat pe maghiari şi deci, aceştia sunt transportaţi de acolo în calitate de reţinuţi. Sütő a respins această propunere umilitoare.

Când ieşeau pe poartă, maiorul Vasile Ţîra a strigat: „Luaţi-i la mână!”. Drept care, o persoană de lângă canatul porţii l-a lovit pe Sütő, probabil cu un obiect metalic, sub ureche, cu atâta vehemenţă încât victima s-a prăbuşit pe caldarâm, alunecând pe burtă vreo doi metri, pe când mulţimea urla: „A ieşit bătrânul!” (Deci Sütő fusese aşteptat conform unui plan dinainte stabilit). Mare parte a grupului maghiar s-a întors în fugă sub poartă, din cauza spaimei. Doar 2-3 oameni au ajuns pe platforma camionului, după ce în prealabil îl urcaseră pe Sütő. Sus, se afla un singur soldat.

Românii au smuls atunci prelata, au sărit în camion şi au început să dea în Sütő şi în celelalte două persoane, lovind şi cu picioarele, din toate părţile.

Soldatul de pe platformă a încercat să apere victimele, dar lovit şi el, a căzut peste Sütő şi peste doamna Juhâsz, care zăceau doborâţi. Probabil spre a-şi apăra camaradul, 7-8 soldaţi au sărit în maşină, şi, îmbrâncindu-i jos pe agresori, îi strigau şoferului să pornească odată.

Au pornit deci la Clinica de urgenţă, dar, medicii de acolo, temându-se că mulţimea delirantă din faţa sediului va năvăli şi în spital, după Sütő, au cerut ca acesta să fie transportat în cazarmă. Ofiţerul de serviciu a refuzat, declarând că nu-şi poate asuma răspunderea pentru viaţa lui Sütő. De aceea, în zori, scriitorul a fost transportat la Bucureşti cu avionul. La spitalul militar de acolo i-a făcut o vizită Ion Iliescu, exprimându-şi regretul şi faţă de doamna Éva Sütő. O rugă să se liniştească, deoarece făptaşii vor fi pedepsiţi în mod exemplar, întrucât pe baza filmelor şi fotografiilor făcute la locul faptei, cercetarea şi identificarea vinovaţilor este posibilă. De atunci, tot aşteptăm acest lucru...

După ce Sütő s-a întors din SUA la Tîrgu-Mureş, i s-a povestit că, după ce el a fost maltratat în camion, un individ s-a apropiat de Judea, spunându-i că au isprăvit: Sütő este mort. Judea i-a astupat gura cu palma, răstindu-se la el: „Taci!”

La scurt timp după răfuiala cu Sütő, banda înarmată pusă pe linşaj şi-a văzut de drum, ca unii ce şi-au pus la punct treburile, aşa că oamenii rămaşi în pod, cam 60 la număr, au putut să plece nevătămaţi.

Presa şi Televiziunea Română n-au consacrat decât câteva fraze evenimentelor petrecute la Tîrgu-Mureş în 19 martie, dar, după pogromul din 20, s-au comportat ca şi cum în ajun nu s-ar fi întâmplat nimic.

Excepţie este „Cuvântul Liber” din Tîrgu-Mureş, care încerca să convingă lumea printr-un articol că, ţăranii români aduşi din împrejurimile Reghinului n-au nimic de-a face cu atacul împotriva lui Sütő şi a celorlalţi, deoarece ei se întorseseră acasă cu mult înainte de a fi fost maltratate acele „persoane necunoscute”. Această încercare de a face alb din negru 1-a pus într-o situaţie neplăcută până şi pe inginerul colonel Ionel Judea – şi anume, deoarece dacă făptaşii nu sunt „hodăcenii” (cuvântul e pus în ghilimele pentru că agresorii au fost adunaţi şi aduşi din cel puţin 10 sate, „hodăcean” fiind deci o noţiune cumulativă), atunci, din punct de vedere penal, răspunderea le revine altora (întâmplător, de pildă, colonelului Judea sau generalului Scrieciu). In astfel de condiţii a luat naştere articolul lui Judea, refuzat de către presa românească locală, presă care călca în picioare dreptul la replică, dar publicat de către ziarul „Népújság” din Tîrgu-Mureş:

 

HU

RO

EN

Martie negru la targu mures
Martie negru la targu mures